Cookies (37) – Intensităţi

La capitolul amintiri sunt un elefant. Ţin minte tot. Tot ceea ce nu-mi foloseşte în mod practic. Nu-mi amintesc adrese, mă îndrept doar spre direcţia opusă, urc mai tot timpul în autobuzul greşit, ies mereu prin partea care nu trebuie şi mă rătăcesc cu regularitate în locuri pe care se presupune că le cunosc. Ţin minte, însă, detalii care par să n-aibă nici o legătură, recunosc mirosul unui loc, desenul unui perete sau perdeaua vreunui geam. Din cauza asta, când vizitez ţări sau cetăţi străine, nu sunt pasionată de obiective turistice şi nu ţin în mâna vreo lista de clădiri. Ceea ce-mi amintesc e sarea fiecărei mări în care am înotat, emoţia din faţa unui tablou, forfota pieţei turceşti şi râsul oamenilor cu care am împărţit un pahar de vin spaniol. Am să recunosc fără greş piatra pe care mi-am băut cafeaua grecească, aud oricând notele valsului din subsolul vienez şi sunt în stare să recompun în minte fiecare secundă a unui răsărit de soare dintr-o dimineaţă suedeză. Ţin minte senzaţii. Îmi amintesc detalii din felul în care am simţit o strângere de mâna sau de inimă, sunetul unei şoapte, pot să simt aievea dureri vechi, bucurii trecute, mirarea, încântarea sau vreun coşmar năduşit. De fapt, nici nu mai spun că memoria mea e defectă, ci doar că are o altă orientare, ca o antenă care prinde alte posturi, pe alte frecvente. De aceea, oamenii se miră când eu nu găsesc adresa cunoscută, iar eu îi înţeleg cu greu pe cei ce uită ce-au simţit.
Ştiu că avem instrumente de măsură diferite pentru intensităţi. Dar dacă au avut vreodată importanţă, nici un gest, nici o simţire, nici un gând nu-şi pierd valoarea după folosinţă, aşa cum niciunui obiect de preţ nu-i scade frumuseţea odată cu trecerea timpului. Şi da, se pot aşterne ani, straturi, praf din belşug, dar când redescoperi o amintire, măcar strănuţi.

Foto  album Schite & Umbre

 

Mărturisește și vei fi iertat – varianta iraniană

Că îmi place rău Farhadi nu mai e niciun mister. Nici că, după ”About Elly”, ”A Separation”, ” Le passé”, acum, cu ”The Salesman”, pot spune fără urmă de tăgadă că terenul de joacă preferat al lui Farhadi e dilema morală. Iar voi știți că nu mă feresc de spoilere, sunt un scrib egoist, dacă pe mine nu mă afectează ale altora, prezum că nici pe voi ale mele. Așadar, opriți-vă aici dacă vă preocupă mai mult ”ce” și nu ”cum”.
Deja știam mecanismul și acum a urmat doar o verificare a lui. Presupun că asta se cheamă să dezvolți un stil. Ca și-n celelalte filme, o familie tipică – un cuplu de actori, fără copii, de data asta – ajunge într-o situație neobișnuită, nu neapărat prin inedit, ci prin presiunea pe care un incident violent o aduce în viața cuplului.
Mediul era deja cunoscut: iranieni intelectuali, din pătura de mijloc, actori (el și profesor extrem de apreciat de elevi), contrazicând ceea ce mulți își imaginează a fi viața într-un stat precum Iranul. Da, în Teheran, deși cenzura e impusă, se poate juca totuși ”Death of a salesman”, celebra piesă a unui mare dramaturg american, Arthur Miller.

Există două tipuri de fisuri care mută cuplul în noile coordonate, la propriu și la figurat. Primul intervine când cei doi trebuie să se mute din apartamentul în care locuiau pentru că edificiul ceda. Smulși din mediul lor, cei doi se pomenesc în provizoriu și ”promiscuitate”. O promiscuitate străină lor, dar care nu va rămâne fără urmări. Al doilea are loc în urma unui quiproquo cu consecințe tragice, un instrument de asemenea tipic teatrului. Rana, soția, în timp ce făcea duș, este rănită de un necunoscut, care intră în apartament, crezând că acesta este ocupat în continuare de fosta chiriașă.

De aici, e liber la dileme și întrebări. Cât și cum eliberează adevărul? E adevărul mai important decât împăcarea? Care-i locul iertării, al compasiunii în schemă? Ai dreptul să afirmi un adevăr nesolicitat, necerut? E adevărul valoarea supremă? La toate aceste întrebări, soțul și soția se raportează diferit, iar pozițiile lor, care ajung în puncte antagonice, ajung să-i îndepărteze unul de altul. De dragul speculației, pozițiile lor îmi par ilustrative pentru genul căruia aparțin. Iar când dorința vindicativă și reținerile își arată chipurile, lucrurile nu pot decât să se complice.

Sub aparența unui thriller cu accente polițiste (firul roșu, conducător, e cel al soțului care caută adevărul, caută vinovatul), Farhadi își conduce substratul etic. La fel ca-n celelalte filme și cu aceleași interpretări de mare subtilitate. La fel ca-n piesa lui Miller, tragicul survine în cele mai banale vieți, de nimic anunțat și la fel de implacabil ca la greci. Shabab Hosseini interpretează rolul soțului (Farhadi l-a distribuit și-n ”About Elly” și ”A Separation”), dar adevărata mostră de virtuozitate o dă Taraneh Alidoosti, în rolul Ranei (interpretă și în ”About Elly”), cu jocul mut al disperării tăcute, al celei care vrea mai mult să uite decât să afle și să înțeleagă. Autocenzura ei creează o paralelă cu cenzurarea nudității prostituatei din piesa de teatru. El e acțiune, principiul activ, ea e durerea care trebuie ambalată, ascunsă, ținută departe de ochii celor din jur. Iar toate astea fără o notă stridentă, fără melodramă, fără fals.

Cookies (36) – Greu de iubit

aş vrea să stai aşa, nemişcat. să curg prin tine ca lumina prelinsă pe sub uşa, să mă aştepţi cuprins de frământare, iar eu să mă-ndur să picur doar câte-un strop de geană spre ochii tăi închişi în timp ce stârnesc şuviţe cu câte-o răsuflare scurtă.

dacă stai nemişcat, promit să desenez o poveste. aş putea, de exemplu, să compun o problemă de geometrie. să-ţi număr alunitele începând cu cea de pe umăr, cu degetul muiat în salivă ca un creion chimic, apoi s-o rezolv trasând segmente de triunghi circumscris şi să-ţi explic savant, cu vârful limbii, teorema fundamentală a asemănării. Sau alte teorii. Aş putea să folosesc metoda falsei ipoteze, să scap din unghiul obtuz în care m-am pitit şi să ajung pe furiş spre centrul de greutate sau pot să îţi împart muşchiul trapez cu bisectoarea unei unghii, orice-i permis când e vorba de variabile care pulsează. În drumul sinuos spre aflarea necunoscutei, se vor ivi, fireşte, concluzii analitice despre infinitul necuprins aflat între coapsa mea dreaptă şi dorinţa ta de cunoaştere, din succesiunea de simboluri concentrice, vor rezulta algoritmi incomozi pentru o singură viaţă sau simple adevăruri stabilite prin demonstraţii ireductibile.
stai nemişcat. tot ce vreau e să privesc cum se scurge lumina de sub uşă peste problema mea.

Sursă foto: Clepsidra cu vânt în loc de nisip, album Schițe și umbre.

Cookies (35) – Spectacolul

Spectatorii aplaudau în picioare de minute în şir, se auzeau urale, iar aerul era încarcat de emotia puternicî transmisă de pe scenă. Orchestra simfonică s-a aşezat din nou, actorii şi cântăreţii de operă şi-au reluat locurile pentru binemeritatul bis. Cântau şi dansau în ciorapi, ideea care străbătea întreg spectacolul era ”a te pune în pantofii altuia”, un exerciţiu fizic de compasiune în încercarea de a-l găsi pe zeul ascuns în oricare dintre noi. Scena era de-acum plină de muzică, lumină, flori şi pantofi părăsiţi în strălucirea reflectoarelor.

După spectacol, în holul teatrului urmă o mică petrecere cu gustări şi pahare de vin. Premiera fusese un succes, organizatori şi participanţi se întreceau în discursuri şi laude într-o atmosfera caldă şi festivă, eliberaţi de presiune şi de trac. Cei opt protagonişti de etnie romă, a căror ocupaţie de baza în ţara străină era cerşitul, fuseseră selectaţi direct din stradă şi transformaţi în actori–cântăreţi, după repetiţii care durau de mai bine de două luni. Acum erau nominalizaţi, lăudaţi, îmbrăţişaţi de către mari artişti, aveau braţele pline de flori şi obrajii îmbujoraţi de emoţie. Cel mai în vârstă dintre ei a primit microfonul, a mulţumit pentru încredere şi, în numele tuturor, a cerut iertare pentru eventualele greşeli datorate lipsei de experienţă. Au fost râsete, mulţumiri, felicitări entuziaste, prestaţia fusese, cu adevărat, la înălţimea aşteptărilor, iar dacă proiectul-spectacol va capăta cronici favorabile se va datora în mare parte şi interpretării lor.

Am ieşit afară cu grupul pestriţ amestecat. O parte dintre ei se grăbeau să prindă metroul, aveau o baracă improvizată undeva în pădure. Doi rămăseseră la o parte, încurcaţi, cu sacoşele mari atârnate pe umăr. Era destul de frig şi era deja târziu, adăpostul de noapte îşi închisese uşile la ora zece, iar artiştii urmau să doarmă, undeva, pe stradă.

Sursă foto: Opera Suedeză.

Cookies (34) – Adevăr sau provocare

Am înţeles ce vrei să faci. Îţi văd strădania de a fi căldicel şi tentativa sălcie, de împăciuire. Nu sunt prea multe cele pe care le urăsc pe lumea asta, dar sunt prea multe cele cu care nu mă mai împac. Nu mai am timp pentru lucruri fără suflet sau pentru compromisuri cu iz de smirnă şi tămâie. Dilemele apoase nu mă mai stârnesc, controversele diluate nu mă mai îmbată. Am fost una cu pământul, ba nu, am fost mai jos de-atât, o groapă cu cenuşă stinsă poartă numele meu, iar de acolo ridicarea se face numai la pătrat. Să nu-mi vorbeşti de circumstanţe şi de conjuncturi, să nu-ncerci să mă amăgeşti cu jumătăţi de fluturi, n-au nici un sens, nu vezi? Nu mai dansez pe ritmuri circadiene fiindcă, îţi spun, există doar priorităţi. Nu stai pe gânduri când te stropeşte apa clocotită şi nu faci calcule când adevărul arde ca un fier încins. Pleci fruntea sau alegi. Sau pleci.

 

Sursă foto: album Schițe și umbre.

 

Cookies (33) – Alegeri

– As vrea să stăm puţin de vorba.
– Cu cine vrei să discuţi în seara asta? Azi am la dispoziţie trei ipostaze.
– Eu vreau să vorbim. Serios.
– Bineînţeles, şi eu vreau, era timpul pentru o discuţie serioasă, din cauza asta cred că e cinstit să îţi ofer variantele existente şi dreptul să alegi. Fiindcă e foarte important cu cine stai de vorba. Stai puţin, mă aşez şi îţi explic.
Gata, o iau în ordine aleatorie. Prima e aia care îşi ţese penelopește firele durerii şi plăcerii şi îşi trăieşte visul până când se transformă singură într-o plasa de prins iluzii. De plastic. Asta o să-ţi plângă duios, o să se zbată melancolic între căderi cataclismice şi înălţări extatice şi, indiferent de subiectul discuţiei, o să te facă să te simţi un mizerabil fără sentimente.
A doua e victima toanelor emoţionale. Hormoni, pahare sparte, aroganţă studiată, explozii controlate. O să te calce pe nervi cu atitudini fals submisive în timp ce abia aşteaptă să-ţi dea dispoziţii şi să te prindă în cursa propriilor tale dorinţe. Cu asta e cel mai greu de discutat, ştii tu ce spun.
A treia e plină de mirare, cu ritmuri, credinţe şi căutări, întrebări fără răspunsuri. Turism spiritual. Va traduce totul într-un limbaj secret şi va transforma orice discuţie în chestii fundamentale de tipul soartă versus alegere sau cum devine treaba cu împărţirea unei aure. Nu râde.
-Ah, m-am înşelat, mai e una. Dar cred că asta îţi vrea binele. Ciorbiţă plus tocăniţă, un pled de pus pe picioare şi o discuţie despre preţul liniştii convertit într-un parfum de scos în lume.
Ţi-e foame?

Sursă foto: album Schițe și umbre.

Cookies (32) – Sinonime

Azi-noapte, am visat sinonime. Se făcea că eram singură într-un birou, responsabilă cu grupul sinonimelor şi că le încurcam semnificaţiile fiindcă semănau prea bine între ele. În vis, luam serii de cuvinte şi încercam să le suprapun, să le fac să corespundă unele cu altele ca într-un joc de cărţi. Aveam în jur o mulţime de stări care abia aşteptau să fie etichetate sau identificate pentru ca apoi să fie folosite corect, iar mie îmi scăpau pe jos nuanţe şi înţelesuri. Nu aveam pe cine să întreb, dicţionare nu se vedeau pe nicăieri, aveam doar o masă simplă, fără sertare, fără rafturi, iar la uşa biroului era o aglomeraţie de forme şi de nelinişti fără nume. Şi mi-era ciudă, n-am fost niciodată bună la subtilităţi, de ce fusesem repartizată la o asemenea muncă? Mă simţeam depăşită, teribil de incompetentă şi mă învârteam asudând prin biroul fără ferestre încercând să găsesc nişte numere de ordine, vreo succesiune metodică, o rânduiala sistematică sau orice altceva care să semene a organizare şi să mă scoată din încurcătură.
M-am trezit brusc, cu gura uscată, şi am decis cu ochii închişi să ţin cont de avertizarea din vis.
Să fac pace cu sinonimele.

 

Sursă foto: album Islanda.

Cookies (31)- Pirueta

Fata urcase si statea în picioare pe parapetul care străjuia staţia de autobuz. În josul lui, cobora o râpă adâncă şi abruptă până la liniile de tren. Cânta încet şi încerca paşi de balerină pe muchia îngustă. M-am tras mai aproape, ca din întâmplare, în timp ce o supravegheam atent din colţul ochiului. Probabil îmi văzuse mişcarea fiindcă a făcut o piruetă şi s-a aplecat periculos, deschizând braţele larg, a zbor. Apoi. m-a privit direct cu o duritate care nu se potrivea deloc cu jocul sau cu cântecul. Ştiam, dar i-am răspuns tot din privire că e soare. Azi. Şi că altceva nu ştiu să fac. A stat câteva secunde pe gânduri, a scuturat din umeri şi a sărit înapoi pe trotuar. Venea autobuzul.

 

Sursă foto: album Schițe și umbre.

Cookies (30) – Discuţii

 

M-a corectat cineva în seara asta, un domn moralist, didact, serios şi sobru ca stiloul fostului meu profesor de fizică. Mi-a explicat că viziunea mea asupra subiectului etalat spre dezbatere într-o seară rece de luni e lipsită de acurateţe, romanţioasă şi a calificat drept prostii new-age discuţiile uşoare ca un fluture de lampă care se învârteau prin zona propusă spre analiză. Ne-a spus că suntem ridicoli. Şi chiar aşa era. Doar că eu nu văd nimic rău atunci când oameni obişnuiţi încearcă să înţeleagă ce spun experţii sau oamenii de ştiinţă şi traduc informaţiile la nivelul înţelegerii lor. În plus, nu mi se pare deloc nociv să găseşti poezie sau conexiuni de suflet în matematică sau în fizică cuantică.
Şi m-am gândit cum oricare lucru mărunt şi aparent neînsemnat poate oricând să devină atât de valoros încât să capete proporţii de eveniment, sfidând legi logice şi principii fizice aşa cum mărul lui Newton sau cada lui Arhimede ne-au dovedit-o deja. Cum filtrul personal modifică tipare, preschimbă culori standard sau transformă şabloane doar fiindcă cineva îndrăzneşte să le privească altfel. Cum fiecare particulă cu care interacţionezi te atinge sau te preschimbă într-un fel pe care nu îl percepi în timpul prezent. Acelaşi prezent pe care, nu ştiu cum, unde sau de ce, îl părăsim ca să trăim în amintire sau visând la un viitor care începe abia de mâine.
Domnul mi-a spus că e mai sănătos atunci când poezia rimează cu realitatea şi i-am replicat că, atunci când se întâmplă asta, avem de-a face cu genul numit dramă. Sau tragedie. Şi că poezia e, prin definiţie, un opus al realităţii sau, în cel mai bun caz, o înfrumuseţare a ei, fiindcă e vis, stare sau dorinta, iar astea nu se prea pot contabiliza, pe când fizica sau matematica traduc realitatea netă în formule. Aşa că mi-a zis că nu înţeleg eu bine ce e poezia.
Aşa o fi, dar formulele acelea matematice sunt atât de sexy…

Sursă foto: album Cu traista în băț.

Un președinte simplu, simpluț

Se reproșează liderilor, demnitarilor, politicienilor că limbajul și discursul lor au pierdut legătura cu problemele lumii reale. Iar reproșul e întemeiat, de multe ori. Ei bine, aveți mai jos un exemplu de discurs, la cealaltă extremă, care se adresează folosind limbajul omului simplu. Nu simplu. Simplist. Răi, buni, eu fac, eu rezolv, dușmani, prieteni. Nicio nuanță. Pentru că oamenii nu vor nuanțe. Vor maniheism. Sărăcie de vocabular, sărăcie de idei, penurie de gândire, de simțire. Acesta e trumpismul.

Am rezumat, de aici, jumătate dintre răspunsurile lui Trump dintr-un interviu ABC News. Discursul nu e cu mult mai elaborat nici în varianta lui originală. Am încercat să fiu fidelă stilului personajului.

Despre zid:
O să facem zidul. Oamenii mă sună, îmi scriu pe Twitter. Facem zidul, va fi minunat, zid frumos, mexicanii vor plăti pentru el. Și va fi și pentru binele lor. O să vedeți. O să fim prieteni, mai prieteni ca până acum.

Despre imigranți:
Am o inimă mare, voi avea grijă de toți. Imigranții fără acte, numiții ”visători”, o să vedem în câteva luni. Vorbesc cu procurorul general, un tip foarte mișto, nu știu ce are lumea cu el, l-au primit rău. N-ar trebui să fie foarte îngrijorați. Eu am o inimă mare. Dar sunt și oameni răi. Foarte răi. Chiar și criminali. O să-i dăm afară repede. Foarte repede.

Despre voturile ilegale:
Hm, trebuia să fie ceva confidențial deși am scris pe twitter. Democrații au vorbit. O să vedem dacă m-au furat de 3 sau 5 milioane de voturi. Și, dacă voiam, câștigam și votul popular, da’ n-am vrut. Și n-am dovezi c-a fost fraudă, da’ le găsesc eu. E imposibil, toți mă iubesc! Și oamenii, oameni foarte deștepți, mi-au scris ”suntem de acord, suntem de acord, suntem de acord, domnule Trump!”. Oameni care au votat cu mine! N-am zis că-s milioane, dar ar putea să fie milioane. Și dacă erau voturi pentru mine, mai ziceam. Dar au fost pentru ea, deci, sunt ilegale. Oricum, eu, eu am avut cele mai multe districte. Dacă te uiți pe hartă, totul a fost roșu. Cu roșu suntem noi, republicanii. Cea mai mare victorie! Și Obama, care mi-a scris o foarte frumoasă scrisoare, a râs când venea vorba de Chicago. A râs, vedeți, știa el ceva.

Despre mulțime
Fox a zis că a fost un discurs frumos. Și oamenii m-au aplaudat în picioare. Mult, mult timp. Cel mai frumos, A fost grozav. Și eu știu când am un discurs bun. Cel mai bun de când a câștigat Peyton Manning Super Bowl încoace. Oamenilor le-a plăcut la nebunie. M-au iubit. Cei mai mulți nici nu s-au așezat, nici un pic măcar! Se simțea dragostea în aer, iar voi ați încercat să faceți așa, să pară că n-a fost cine știe ce! Rușine, ar trebui să luați lecții de la Fox! Tocmai am primit un sondaj, și zice că discursul a fost minunat, minunat. Am privit de multe ori înregistrarea. Și să știi că nu voiam să vorbesc despre asta, dar tu ai adus vorba. Minunat, minunat. Ce să fac dacă tu tot aduci vorba? Și mulțimea a fost mare, cea mai mare din istorie. Și chiar nu voiam să mă laud, dar tu ai tot insistat… Iar eu am mai văzut mulțimi, am mai văzut, crede-mă. Uitații nu vor mai fi uitați, vor fi amintiți sau ceva. Mi se pare că nu ești impresionat. De ce nu ești impresionat? Eh, vezi, de-aia ai rating 17.

Despre trimisul feds-ilor la Chicago
E un masacru. Mii, mii de oameni împușcați la stânga și la dreapta. Peste tot. Mii. În puțin timp, ca să știți. O să trimit ce trebuie să trimit. N-ar trebui să fie așa de corecți politic, sunt prea corecți politic. Vreau să rezolv problema. I-am spus și primarului. Nu se poate să fie împușcați oameni în țara mea. E ceva foarte simplu. Foarte simplu. Să fie și ei mai deștepți și mai duri. Chicago e frumos, îmi place la Chicago. Uite, în timp ce Obama a ținut un discurs, acum două săptămâni, drăguț discurs, doi oameni au fost împușcați acolo. Nu se poate.

Despre tortură
Știu niște generali grozavi. Și am vorbit cu mai mulți din servicii care cred în tortura cu apă. Funcționează. Funcționează. Plus altele. Eu vreau să fie țara sigură. Ei taie capetele creștinilor. Răspundem la foc cu foc. Da, da, să fie torturați. Generalul Pompeo a zis că merge, funcționează. Pompeo o să fie grozav.

*waterboarding (nu știu termenul exact în română) e asta:

tortură cu apă

Sursa foto: wikipedia.

Cookies (29) – Trenul

– Nu te supăra, pot să te întreb ceva?
Trenul în care tocmai urcasem traversa întregul oraş, pendula între nord şi sud, făcând legătura între cartierele mai îndepărtate. Băiatul blond, cu par dezordonat şi blugi rupţi stătea pe scaunul din faţa mea, urmărind cum îmi scot fularul, căciula şi cartea din geantă.
– Aş dori să ştiu până unde mergi? Eu trebuie să cobor la staţia X.
– La aceeaşi staţie cobor şi eu.
– Ah, sunt norocos de data asta. Ştii, sunt foarte obosit, e destul de târziu, am ieşit cu nişte prieteni şi cred că am băut un pic cam mult. Probabil că am să adorm după ce porneşte trenul şi mi s-a mai întâmplat să mă trezesc la capătul liniei. Nu e deloc amuzant, mai ales că e ultimul tren, iar următorul e dimineaţă, peste câteva ore. Te rog, ai putea să mă trezeşti când ajungem în staţie? Pari o persoană de încredere.
Aşa cum a prezis, a adormit aproape imediat. Avea starea aceea de repaos a copiilor care dorm cu poftă oricând şi oriunde, în poziţii incomode, imperturbabil la zgomotele din jur sau la călătorii care urcau şi coborau. Din când în când ridicam ochii din carte şi-i priveam somnul fără griji, mai atentă ca de obicei la anunţurile repetate înaintea fiecărei opriri.
L-am trezit când am ajuns în staţie, bineînţeles. Încrederea oarbă pe care ţi-o acordă un străin este o responsabilitate covârşitoare.

Sursă foto: album Schițe și umbre.

Cookies (28) – Poveste

A fost odată ca niciodată.
Au fost odată două trupuri care se cunoşteau şi se recunoşteau după miros, după pipăit şi după amprenta specifică pe care o lăsau unul asupra celuilalt. Relaţionau mai ales prin impulsuri nervoase şi printr-un feedback relativ deoarece conexiunea era incompletă, iar în transmisiune apăreau tot felul de paraziţi, parazite şi alţi factori perturbatori. Din cauza asta, cele două trupuri au hotărât să se înfăşoare cu totul în material termoizolant şi să efectueze o conectare completă a sistemelor lor biologice, o hotărâre lăudabilă cu scopul menţinerii unei stabilităţi, a unui echilibru dublu cu care să facă faţă influenţelor exterioare. Până aici nimic neobişnuit, izolarea temporară, termo, fonică sau sub pătură, cu uşa de la intrare bine încuiată şi telefoanele închise, e un proces care se întâlneşte destul de des între trupuri obişnuite care vor să interacţioneze şi să producă un schimb bilateral şi eficient. Dar astea două din povestea noastră îşi doreau mai mult, voiau totalul, absolutul, ştergerea matriţelor originare şi obţinerea unui concept nou, contopit. Problemele au început însă în momentul în care a apărut balaurul cu multe capete fiziologice, pasămite sudoarea nu e chiar nectarul zeilor, intestinele au o funcţionare complet separată de emoţiile superioare, iar foamea şi setea s-au dovedit şi ele instincte primare greu controlabile. Într-un final, au constatat că terminaţiile nervoase or fi ele simpatice, dar alea parasimpatice au reţeaua lor secretă şi bine structurată, ba mai mult, n-au nici o legătură statuată cu vreun fior romantic. Povestea sfârşit n-are, continuă şi astăzi, având în vedere invazia de suflete-pereche din timpurile noastre, trupurile caută şi ele materialul termoizolant perfect.
Ș-am încălecat pe-o şa, aia turcească de la baza creierului în care glanda hipofiză îşi amestecă de zor hormonii. Hm… cred c-am încurcat poveştile.

Sursă foto: album Despre viețuitoare.