Zi de plajă

Ne fugea insula de sub picioare. Fără să ştim nimic despre păsări, fără să fi fost vreodată mari împătimiţi ai ornitologiei, ne construiserăm un fel de cuib. Deşi, drept şi onest să vă spun, nu ştiam nici măcar dacă sunt, pe undeva, în lumea asta improbabilă, păsări care sălăşluiesc pe ape sau dacă nu cumva se petrecuse o ciudată transformare, o anomalie a evoluţiei, de altfel implacabile, a lui Darwin, şi ne aflaserăm amândoi într-un statut incert, cu apucături de păsări şi obiceiuri de peşti, alunecând unul de pe celălalt şi agăţându-ne cu ghearele, mai apoi, unul în solzii celuilalt.

Când dimineţile erau foarte clare, foarte ascuţite, foarte limpezi, numai tăiş, fără mânerul unei ore exacte de care să ne apucăm, pe amândoi ne cuprindea un fel de turbare tăcută şi ne ridicam în lumină cu ochii închişi, cu pleoapele noastre scurte abia acoperindu-ne ochii. Reveneam spre amiază la starea de peşte, una deosebit de răcoroasă, după cum se exprimau meteorologii stărilor febrile, cu înotătoarele făcute ferfeniţă, iar stelele de mare fugeau cu penele noastre aninate în colţuri.

Ce vă pot spune însă, dacă tot mă ascultaţi cu un aer zeflemitor agăţat de colţul buzelor, trăgând greu spre pământ, e că aflaserăm nişte mici cărămizi, predominant consonantice, cu ceva zgură de sânge, cu ceva praf de nervi maceraţi, cu ceva treziri în miez de noapte, pe care le foloseam drept liant în zidirea instabilei noastre case. Carne tremula. Până când, într-o zi, a început să mă supere grozav cuvântul muiere, împărţit inegal cum se afla, între consoane şi vocale, şi ţi-am pretins să mă iubeşti străin, străin de propria-ţi limbă, să mă iubeşti MuJeR, cu H-ul acela şuierător, cu R-ul acela care făcea să ţi se crape buzele ori de câte ori mă strigai.

Serile, algele îmi putrezeau în păr şi păsări mici, albe, polare, mi se aşezau pe umeri. Mă întrebai dacă nu cumva mi-e frig. Nu-mi era.

Căpătasem prostul obicei de a zbura din ce în ce mai departe de casă, lăsându-te singur să ridici ziduri pe apă, să amesteci salivă şi hemoglobine, să lipeşti ferestrele care crăpau din cauza excesului de sare. Când mă întorceam, plonjam în tine, câştigând orice olimpiadă a interregnurilor, tăind oblic muşchii, scurtând drumul spre cord, luând-o prin miriştile axonilor cu mult înaintea seceratului. Mă strecuram prin tine, mă cerneai prin pereţii celulelor tale, îmi luai retinele în palme şi mă puneai în soare, caleidoscopul capriciilor marine. Eu mutilam realitatea de dragul tău. O ciopârţeam, îi puneam păsări cântătoare în gură, sexul i-l tăiam ca pe o piersică, îi împingeam sânii în faţă şi o făceam să privească, mereu cu pupilele mărite, tot ceea ce uitase, halucinate vârtejuri-vise de purpură. Cu un ac mare, îi înnădeam aripi pe umerii căzuţi şi îi băteam pietre direct în hipodermă. Ca toţi, oameni mari, copii cu buze roşii, bătrâni, să se taie trecând, cu mintea, prin ea, ca printr-un lan lăptos prins într-un tifon. MuJeR, ziceai tu, şi vălul începea să se sfâşie, lupii năvăleau peste noi şi zăvorul nu mai ţinea uşa închisă în ape.

La ora patru dimineaţa, ne lichefiam încet pe stânci, despărţindu-ne în silabe.

Ne-au întrebat după aceea, când ne-au găsit, două matrioşka de la tropice, eu în tine, tu în mine, de ce n-am aprins niciun foc, de ce n-am lansat semnale luminoase în cer, rachete fosforescente, arzând mântuitor şi flasc în lumina serilor, de ce n-am scris nimic pe nisip. Solzii tăi îmi încolţiseră în plămâni.

Sursă foto: stock.xchng.

by

Cuvinte şi stări.

One thought on “Zi de plajă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *