Intoxicaţie

A trecut o vreme pînă să-mi dau seama că ceva nu e în regulă. Nimic, de fapt, nu era în regulă. Mă analizam cu lupa, precum un entomolog obsedat de gîngăniile sale şi aflam lucruri noi şi neaşteptate despre mine. Înfiptă în ac, adînc, atinsă în miezul miezului, mai mişcam totuşi, fîlfîind disperată dintr-un fel de aripi rudimentare.

Manifestările erau îngrijorătoare, la graniţa cu panica; grănicerii însă îşi părăseau cam des posturile… Respiram altfel, sacadat şi de suprafaţă, vederea îmi era vag înceţoşată şi bîntuiam de colo-colo prin viaţa mea, ca şi cum nu aş fi avut nici o legătură cu ea. Mă temeam şi iar mă temeam. Şi totuşi, în capilarele mele mustea sirop concentrat de fericire. Un pic prea dulce. Din cînd în cînd se prelingea în afară, fie prin vîrfurile degetelor, luînd forma unor poeme deplasate, fie prin firele de păr, iar lumea rea spunea atunci, cu reproş: “Hm. Astea-s vremuri ca să fii fericit?!”

Sînt drogată, mi-a trecut prin cap… Mi-au dat… ceva! Îngeri puşi pe şotii, în înţelegere cu niscaiva farmacişti lipsiţi de scrupule, au turnat esenţe periculoase în cafelele dimineţilor lunilor din urmă; în vinul serilor au greşit doza dinadins, astfel încît visele să-mi fie absolut de nepovestit copiilor. Cineva acolo sus avea chef de joacă, iar chicotelile se auzeau pînă la mine.

 Şi iată, complet neprogramat, aveam acum un secret care putea fi şoptit doar copacilor. Îmi era frică să nu-l strig în vreun somn mai tulbure, căutam lacăte-descîntec, formule magice care să-l împingă în adîncurile de unde nu ar mai putea ţîşni afară ca un gheizer, disperat după luminile rampei.

Am încercat în tot acest timp să nu las lucruri nerezolvate, să nu fiu privită mustrător sau lovită de maşini pe stradă. Să răspund ca de obicei, liniştitor, întrebărilor celor dragi şi să nu-mi pierd complet capul. Doar un pic. Atunci cînd aruncam o privire scurtă în oglindă, observam un surîs perpetuum imobile, o iluzie a fericirii, ataşată cu adeziv sclipitor de pielea feţei.

Au mai fost şi altele… O inimă palpabilă prin interior, supradimensionată, cam cît mingea mare, roşie, a unui copil vesel, picioare tremurătoare, nesigure de drumul lor, neliniştea cumplită din preajma bănuielii că aşa ceva nu poate dura prea mult, lipsa prezenţei, (un fel de absenţă la puterea a doua) dureroasă ca un abdomen acut, tristeţea că nu va fi să fie niciodată, bucuria cotropitoare a momentelor în care gîndul lui vibra pe undeva pe aproape, la unison.

Intoxicaţie?

Mai mult – boală gravă, de pe urma căreia rămîi cu sechele toată viaţa. O cicatrice inestetică, rozalie, care doare atunci cînd plouă cu muzică tristă, de exemplu. Sau cînd plouă şi atît. Şi, ca orice boală, stingîndu-se în două feluri: fie prin moartea pacientului, fie prin… vindecare. Spre deosebire de bolile noastre obişnuite, însă, cea de-a doua variantă este cea tristă. Prima variantă este rezervată doar aleşilor.

Sursă foto: FreePhotosBank.com

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *