Jurnal de pisică albă

Inima mea e o pisică albă prinsă într-o plasă de sârmă neagră. Când te aude venind, se întinde, se cabrează şi îi rămân ghimpi în spate. Plasa o strânge. Tu intri şi, de cele mai multe ori, taci. O priveşti cu ardere. Ea se mai întinde o dată, vertebre însângerate, stern împuns. Iese din aşternuturi ca Lazăr din moarte. Lumina se înfige în pleoape. Clipeşte uşor şi, tocmai atunci, ţi se pare ţie că seamănă a copil şi o săruţi pe frunte. Tu nu ştii, dar ieri i-ai strâns prea tare omoplatul.

Pui de cafea şi mă iei pe genunchii tăi. Ne uităm la lume şi ne uităm la noi. Suspinul meu, început undeva între umeri, se termină în gura ta. Şi devenim două corzi întinse, întinse.

– Stai aşa o vreme. Nu te mişca, îmi zici şi pe mine mă doare.

Sunt arc şi eşti săgeată în mine. Tot în mine, aleargă o pisică. Tu şi pisica mă rupeţi în două. Asta se întâmplă lunea.

Marţi. Pun aţă în ac. Mă cos râzând cu mine pe mine şi ţin un fir între dinţi că aşa m-a învăţat bunica. Ies în oraş, mă plimb pe străzi, respir în pieţe şi lumea îmi spune “Ce bine arăţi! Ai strălucirea aia în ochi”. Sunt nevinovată, am mâinile curate şi albe şi lumea mă crede. Strălucirea mea aprinde vetrele stinse ale altora. Pisica din mine doarme moleşită la soarele umflat în plămâni. O vreme rămânem aşa, încovrigate în bună pace.

A treia zi din săptămână. Mă trezesc uitând de tine. Pielea îmi cade, ca de şarpe. Nasc fără dureri cuvinte, le înşir pe sârma din plasa pe care am destrămat-o. Le pun pe masă şi mă mir de cât de frumoase sunt. Până seara, nu le mai privesc. Cuvintele se usucă boabe de lapte.

Joi. Mi se face poftă. Îmi pipăi osul iliac şi îl simt tras înapoi, întors în sine. Mă duc la oglindă. Şi obrajii sunt mai supţi cu un spasm, ochii îmi sunt mai tulburi cu un zvâcnet, genele încâlcite în privire. Sângele îmi împleteşte ochiuri noi, de sârmă. Îl simt cum lucrează în vene, simt menghina fierarului în coapse, aud focul în tâmple. Mă apuc să fac pâine, mă frâmânt pe mine în mine. Mă strâng, mă crestez. Chem oameni la masă.

Vineri. Parcă vine iarna. Pisica e toată întinsă şi zgârie cu ghearele sârma. O simt cum îmi linge vertebrele cu limba ei aspră, pe dinăuntru. Merg aplecată, ţinându-mă de cusături. Pereţii mă împing de la unul la altul, sunt yoyo în casa mea, fiecărei celule din mine i-a crescut câte un arc. Îmi umplu un pahar de vin.

Sâmbătă. Dorinţa e câine. Îmi trece un arcuş peste ochiurile de sârmă. Nu ştiu de unde vine, cum se întrupează, dar asmute pisica din mine. Florile s-au scuturat toate în glastre. E frig, e cald, e ger, e iulie şi tremur. Mă adun, câte o mână, câte un sân zgribulit, câte o gleznă. Am panglici lungi şi mă cuprind, mă leg cu ele. Peste mijloc, să nu mă desfac în două pe stradă. Mă duc să-mi iau o rochie nouă. Şi aţă, şi ac pentru marţi.

Duminică. Sunt albă. Duminică vii tu iar. Duminică mănânc sare neagră cu pumnii plini.

Sursă foto: stock.xchng.

by

Cuvinte şi stări.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *