Camera din colţ

Stau pe pat, scufundată, în camera din colţ a casei de lîngă pădure; e noapte; prin cele două ferestre năvăleşte sunet de rîu abrupt şi miros de ciuperci, ferestrele sînt vag luminate iar eu, aflată în intermediarul dintre trezie şi somn, alunec încet prin spaţiu…

Ce ciudat! – îmi imaginez camera noastră ca pe o sferă – am deseori această nostalgie – a sferei – o încăpere fără muchii, fără gravitaţie, în care plutim, eu şi copiii mei, doar atît – un trio perfect de fiinţe, alături de care nu mai are loc nimeni, o entitate rotundă, un alfa-trei, în camera care bîntuie printre stele, laolaltă cu zgomotul rîului-cascadă; niciodată nu mi-am imaginat că e aşa de bine să dormi într-un astfel de vacarm, atît de odihnitor, de parcă sunetul ar fi însăşi liniştea, acum îmi dau seama că eu – cea pe care în oraşul bezmetic, noaptea, o deranjează orice mieunat, orice fluierat, orice scîrţîit – numesc drept linişte un astfel de tumult, de scandal natural, mai mult, mă văd luată pe sus de vîltoarea rîului şi dusă, împreună cu copiii, întotdeauna împreună cu ei, în altă lume, a zgomotelor acceptabile… dar nu!, ce spun eu?, a zgomotelor dezirabile… şi uite aşa, călătorim împreună, în camera-sferă, îmi dau seama că sînt aproape fericită, aproape fericită, că în minutele acestea nu am nici un gînd rău, nici o temere, nici o îndoială, nici o strîngere de inimă – ce expresie ciudată e aceasta – strîngere de inimă – ce cotloane are limbajul, ce negîndite forme! – aşa că plutesc în continuare printre stele, chiar se zăreşte în colţul ferestrei uriaşe din stînga o stea strălucitore – e una din acele clipe în care te simţi una cu Pămîntul, una cu Tot – tu – femeie – împreună cu cei mici, întotdeauna împreună cu cei mici, întreg inseparabil; ei dorm, le auzi respiraţiile grele, liniştite, unice, le-ai recunoaşte dintr-o mie – ca atunci, cînd la grădiniţă a fost concursul acela, la început ţi s-a părut stupid, dar pe urmă, pe urmă… mamele, legate la ochi, trebuiau să-şi recunoască progenitura după miros, după foşnet, după textură, după freamăt, freamătul acela interior pe care îl au copiii… şi bineînţeles că tu ţi-ai recunoscut copilul – mirosea a vanilie şi a plîns; probabil, fiecare mamă ar fi spus la fel – COPILUL MEU MIROASE A VANILIE ŞI A PLÎNS! – cu toate acestea, copiii miros diferit, dacă îţi lipeşti nasul de ceafa lor, mătasea pielii lor e diferită; deci astfel simţeam eu, în camera sferică din colţ, în acea noapte… şi atunci, precum o furnică, precum un miriapod agitat, a început să mă neliniştească acel ceva – nici n-am ştiut ce este, la început, într-atît de perfectă părea starea mea – dar era dorul de el – niciodată ostoit, şi am căutat atunci să înghit acest dor de el, de braţele lui neştiute, de mirosul lui misterios, pînă am reuşit. Am strîns din dinţi şi am reuşit!

Am priceput atunci că dorul meu era parte din perfecţiunea clipei. Nu era un minus al ei, ci o întregea.

Şi m-am legănat mai departe, în camera mea sferică, aşa cum nu vor fi camerele niciodată, dar ooof!, cu ochii închişi orice este posibil! Şi doar pîntecele mamei este rotund! – cel mai cald şi mai sigur loc acela fiind – şi am continuat să adorm mai departe, cu copiii mei, cu liniştea mea din acea noapte şi cu dorul meu, care, da, nu strica deloc, deloc, deloc ordinea, bucuria şi frumuseţea acelui vis de primăvară.

Sursă foto: FreePhotosBank.com, FreePhotosBank.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *