Fetiţa de pe scări

O găsi ghemuită pe ultima treaptă, tristă, nepieptănată şi murdară. Nu-i dădu mai mult de cinci ani, o întrebă în zadar, doar se încovoie mai tare şi strînse în braţe o păpuşă veche, murdară ca şi ea. Încercă să-i cîştige un dram de încredere şi scoase din poşetă un măr pe care fetiţa îl luă cu teamă, dar evident mai încrezătoare.
– Ce-i cu tine la ora asta aici?
– Stau, răspunse muşcînd din măr.
– Cum te cheamă?
– Ana.
– Şi mama ta unde e?
– La spital.
– E bolnavă?
– Nu, a bătut-o tata.
– Şi tu cum de eşti aici?
– Păi… stau aici.
– Şi de ce stai aici?
Ridică din umerii slabi fără să spună ceva. Îi arătă păpuşa. Era o păpuşă veche, fără un braţ, cu ochii înnegriţi cu carioca. Pe obraji avea pete de culoare roşie şi vizibile semne de violenţă.
– De unde ai păpuşa?
– Am găsit-o în gunoi.
– De aia e aşa de murdară?
– Nu e murdară.
– Dar cu astea ce e? o întrebă arătîndu-i semnele de creion roşu.
– A fost pedepsită.
– Cine a pedepsit-o?
Nu răspunse. Femeia nu ştiu să treacă de tăcerea ei, părea atît de serioasă, de matură şi atît de tristă…
– Unde stai? o întrebă într-un tîrziu.
– Acolo. Întinse mîna spre locul unde se găseau tomberoanele de gunoi.
– Cum acolo?
– Acolo. Avem cartoane, covoare, saltea. E cald afară.
– Ce zici, vii sus la mine?
– De ce?
– Nu vrei să spălăm păpuşa, s-o pieptănăm?
– Nu se strică?
– O să avem grijă.
Au spălat împreună păpuşa şi cu greu o convinse pe fetiţă să intre şi ea în cadă.

Au învăţat apoi cum să se joace cu păpuşa. Timp de vreo trei luni, pînă să vină frigul, au fost prietene. O aştepta în capul scărilor în fiecare seară. Femeia o spăla, îi făcea codiţe, îi dădea să mănînce şi curăţa urmele de pe chipul păpuşii. În ziua următoare însă, păpuşa purta aceleaşi semne. Trăia şi ea, sărăcuţa, în lumea fetiţei, printre gunoaie, de unde tatăl îi trimitea periodic mama la spital din cîţiva pumni bine ţintiţi.. Ăsta-i era tot universul.

După venirea frigului n-a mai văzut-o. Sigur, a crescut, şi faptul că nu au revenit la locul de colectare a gunoaielor i-a dat speranţa că poate şi-au găsit o casă unde să locuiască. Cînd vede însă o păpuşă, îi vine în mod inevitabil în gînd jucăria rănită a acelui copil trist.

Sursă foto: stock.xchng.

77 thoughts on “Fetiţa de pe scări

  1. Eu ştiu un parcagiu. “Lucrează” undeva pe Tudor Arghezi, de obicei, în spatele TNB. E cel mai tandru şi grijuliu tată.

    Asta, aşa pentru echilibru. 🙂

  2. tania

    val_one: rasucesti? 🙂 dupa ce ca ploua asa innegurat…

    imi amintii de Puiul, textul tau. daca s-ar studia la scoala, sigur copiii ar avea de facut o compunere despre ce isi imagineaza ca s-a intamplat cu fetita. imi schitai si eu in minte un inceput. dar se salva doar papusa.

  3. tania

    imi dadui si eu doua palme la fundul mintii, ca scornii o asa analogie, dar nu se putu abtine obraznicatura 🙁

  4. val_one

    o fi de la vreme, Tania? 🙄 mi-am amintit povestea, am auzit-o acum cîţiva ani într-un cadru public, doamna respectivă relata o întîmplare veche de prin anii `90, m-a impresionat, am ciulit urechile şi am reţinut-o în amănunt. cred că este reală povestea, ţin minte şi răspunsurile femeii la întrebările de după. una din întrebări era că de ce nu a făcut nimic concret pentru copil. putea sesiza autorităţile competente, de exemplu. pe atunci însă, nici cadru legislativ nu exista, nici instituţii destul de serioase nu prea erau.

  5. costelus

    Oare a avut vreo sansa acel copil sa iasa din mizerie? Sau povestea a fost cea obisnuita, prostitutie, furat, droguri …

  6. tania

    uf, val_one, tare mi-e teama ca nici acum nu exista.

    tin minte ca acum vreo patru ani, mergeam cu un autobuz, spre casa. era intr-o iarna -- afara -- un ger de iti taia respiratia. si un baietel de vreo 5, 6 ani a urcat intr-una din statii, in pijama, cu picioarele goale si vinete, si cu fata plina de vanatai. cersea, plangand. rareori am avut un sentiment atat de complet de deznadejde. m-am limitat la a da un telefon la 112. dupa cateva zile, parca, o colega care statea in aceeasi zona si circula cu acelasi autobuz, l-a vazut si ea, intocmai in aceeasi situatie ca mine.

    intamplarea asta imi provoaca deopotriva si, probabil, o sa-mi provoace mereu, mustrari de constiinta si revolta impotriva institutiilor acelora serioase, de care vorbesti.

  7. Seva Tudose

    Oh,val_one…

    doar ptr.că nu am timp acum,m-ai paralizat cu povestea ta…voi reveni cu siguranță !

  8. Off-topic: cam la orele astea, are loc premiera la Cannes a lui “După dealuri”, filmul lui Mungiu, înscris în competiţia pentru Palme d’Or.

    Abia aştept reacţiile presei, mai ales cu un subiect aşa sensibil (cazul Tanacu).

    Merde! 🙂

  9. Seva Tudose

    val_one,

    încă sunt în faza de șoc…nu știu ce să scriu..povestea ta…m-a lăsat fără replică ! Ce suflet/inimă imens/imensă ai 😀

  10. val_one

    ei, şi tu, Seva! 🙂 dintre toate poveştile triste cu/despre oameni, cel mai mult mă împresionează cele despre copii. şi sînt mult prea multe, din păcate. mai este şi sentimentul de neputinţă în faţa unor asemenea cazuri, cum spunea şi Tania mai devreme.

  11. val_one

    Costeluş, mie mi-e imposibil să asociez imaginea unui copil cu cel mai pesimist dintre viitorurile lui posibile.

  12. Jaco Pastorul

    Cineva sa-i explice Sevei ca nu Valone a “infiat” aceea fetita, ca totul e doar o poveste auzita de la altii…

  13. Costeluş, să-mi trimiţi şi mie o copie după CI, certificat de căsătorie şi ultima diplomă de studii absolvite.

    Ah, şi un certificat medical. Vreau să văd la ce vârstă ai făcut varicelă. Dacă ai făcut.

  14. val_one

    Costeluş, după atîta amar de vreme tot n-ai înţeles că eu sînt o plăsmuire, o nălucă şi că doar ce/cum spun mă caracterizează? 🙄

    One. Val One.

  15. val_one

    Andreea, cred că vremea e de vină, totuşi. 🙂
    dar, vorba cîntecului: 😉

    It all starts somewhere
    It all starts with One
    Everything comes from something
    It all starts with One.

  16. @Costelus: hei, nu te lua dupa mine care tin sa stiu totul despre toata lumea. Sau ma rog, aproape. Crede-ma, cateodata e boala la cap 🙁 😆

  17. costelus

    Voua va merg clipurile aici pe blog? Mie nu-mi merge nici unul, scrie “video size too small”.

    Acuma serios Nora, mi-a parut rau ca singura legatura pe care o aveam cu “grupul de pupeze” 😀 era o adresa de email pe care Ana n-o folosea.

  18. Costeluş, doar editorii pot insera clipuri cu embed. Tu pune linkul şi inserez eu clipul în comentariul tău.

  19. tania

    @Nora: cred ca se referea la altceva, Costelus. cand dai click pe play, la clipuri deja inserate, scrie: video player is too small. o patii si eu cu Bob Dylan, fir’ar…

  20. ia uite!!… ok, n-o să mai miculesc iutuburile. mi se păreau mai drăgălaşe aşa, mici. ce creier am şi eu! 🙂

  21. tania

    ba sunt de acord cu tine. asa, mari, par aproape ostentative, intr-un coment. dar daca nu se poate altfel, nu se poate… dar stii ce este dubios? ca pe cel al lui val_one am reusit sa-l vad, la dimensiunea dragalasa.

  22. val_one

    🙄
    Andreea, nu ştiu exact care e problema, eu am încercat pe chrome şi IE, la mine merg şi la dimensiunea drăgălaşă.

    mai rămîne problema de rezoluţie a monitorului, una foarte mare s-ar putea să nu deschidă „player prea mic”. sau a sistemului de operare. noi avem windows, nu ştiu ce folosesc ei.

    eu le-am adus pe ale mele la aceeaşi dimensiune ca la ale tale din motive estetice. propun să adoptăm aceeaşi dimensiune pentru iutuburi, 420x315, de exemplu.

  23. tania

    eu folosesc safari in mac os x. cu problema de rezolutie a monitorului m-ai bagat in ceata, nu stiu cu ce se mananca, sa-ti pot da un raspuns.

    @Nora: eu zic totusi ca Dylan nu a vrut sa fie mic, nici macar pe pistolul cu buline, si basta 🙂

  24. cea mai cunoscută fetiţă tristă: 🙁

    Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!
    -- Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.
    Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră-n cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

    Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu.

    Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze… Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.

    Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.

    „Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.

    „A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.

    Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!

  25. tania

    cu chelsea. care egala 🙁 in ultimele 10 minute, ambele goluri. acum intra in prelungiri. uf.

  26. val_one

    deci asta era problema, mac os este un pic… altfel, cum sînt de obicei produsele apple.

    Tania, m-am exprimat eu greşit, nu tu poţi avea probleme cu rezoluţia. mă gîndisem la o incompatibilitate între o rezoluţie foarte mare la monitor şi un player mai… drăgălaş. m-am înşelat. 🙂

  27. Pftiu, bine că-mi amintişi. Ţin cu Chelsea! 👿

    Blue it the colour, football is the game
    We’re all together, and winning is our aim
    So cheer us on through the sun and the rain
    ’cause Chelsea, Chelsea is our name!

    😆 😆 😆

  28. tania

    Chelsea, campioana?! ha, inca nu. incepe a doua repriza de prelungiri, dar eu am un feeling ca ajung la lovituri de departajare. sunt deja in pozitia de pumni stransi sau degete incrucisate :))

    @Andreea: somn usor!

  29. tania

    When you walk through a storm,
    Hold your head up high,
    And don’t be afraid of the dark.
    At the end of a storm,
    There’s a golden sky,
    And the sweet silver song of a lark.
    Walk on through the wind, Walk on through the rain,
    Though your dreams be tossed and blown..

    Walk on, walk on, with hope in your heart,
    And you’ll never walk alone…….
    You’ll never walk alone.

    Walk on, walk on, with hope ïn your heart,
    And you’ll never walk alone…….
    You’ll never walk alone.

    Liverpool!

    incep loviturile de departajare.

  30. Seva Tudose

    Val_one,

    deci revin,să fiu sinceră,foarte sinceră ? Am plâns,de ce ? Pentru că adânc în inima mea parcă mi-am revăzut copilăria mea…nu,nu am fost/să dorm pe lângă tomberoane de gunoi dar orișicum…sărăcuță 😥

    mama și tata vitreg aveau o căsuță/o coșmelie de fapt cu două camere/atât și dormeam toți trei în acelaș pat,că se făcea cald cu lemne și cărbuni doar într-o cameră !

    și da,în ziua de salariu tatăl și mama cumpărau băutură și după ce o luau la bord,se certau rău de tot ! De câte ori nu mă sculam din somn și îi despărțeam că deja se încăierau la bătaie ! El lua un cuțit,ea lua un lemn de lângă sobă…

    până când într-o zi, mă făcusem măricică și i-am spus lui așa : dacă o mai bați pe mama,am să îți dau cu ciocanul în cap când dormi,de asta să fi sigur,ți-o jur,de mâna mea mori !

    și s-a mai potolit…i-am dat de gândit 😉

  31. Seva Tudose

    Și unde mai pui pe la vreo 9/10 ani am fost convinsă de mama mea după ce s-au căsătorit legitim,că trebuie să-i spun tată ! până atunci îi spuneam : Nicule ! Mai spre bătrânețe chiar îmi era milă de el,se pensionase pe caz de boală și era mai bătrăn cu 15 ani față de mama 😉

    și avea un obicei,când asculta pe Maria Lătărețu,el plângea… atăt de mult îi plăcea !

  32. val_one

    îmi pare rău, Seva, că ţi-am trezit amintiri atît de dureroase. vezi tu, prea mulţi copii sînt făcuţi să sufere tocmai de cei de care depinde însăşi viaţa lor. iar asta mă îndurerează cumplit. 🙁

    mă bucur însă pentru tine, în ciuda a tot ce ai pătimit în viaţă, şi îmi aduc aminte din ce ne-ai mai povestit că ai trecut prin multe încercări ale soartei, ţi-ai păstrat sufletul şi inima curate. nu mulţi reuşesc aşa ceva. 🙂

  33. val_one

    Andreea, cea mai cunoscută fetiţă tristă este, fără îndoială şi din fericire, doar un personaj imaginar. cine oare n-a vărsat măcar o lacrimă pentru ea?

    dar dacă vorbim de copii trişti reali, parcă se schimbă ceva. uite cazul cutremurător al unui fotograf vînător de glorie şi copilul care i-a adus premiul mult visat.

    dar uite ce povesteşte chiar el, Kevin Carter:

    La aproape 300 de metri de Ayod, am întâlnit-o pe micuţă. Era moartă de foame şi încerca să ajungă la centrul de alimentare. Era atât de slăbită că nu putea face mai mult de doi paşi fără să cadă pe spate. Căuta cu disperare să se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-şi capul cu mâinile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu în picioare pentru o nouă tentativă de a merge, gemând încetişor, cu vocea ascuţită. Bulversat, m-am retras în spatele muncii mele, fotografiindu-i mişcările dureroase. Dintr-o dată, micuţa a căzut şi s-a oprit cu faţa în praf. Câmpul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, până ce unul dintre ei a intrat în cadru. Am declanşat, apoi am alungat pasărea cu o lovitură de picior. Totul urla în mine. Ajunsesem la unu sau doi kilometri de sat când am izbucnit în lacrimi.

    remuşcările ulterioare şi reproşurile publice că a ales să-şi facă meseria în loc să ajute copilul suferind l-au împins la sinucidere la scurt timp după obţinerea premiului Pulitzer.

  34. Am citit articolul de la linkul lăsat de Jaco. Cel mai mult rezonez cu poziţia lui Susan Sontag.

    Nu m-aş grăbi să-l acuz atât pe fotograf. Chiar cred că nu poţi face genul ăsta de fotografie dacă nu înveţi să vezi realitatea ca… ficţiune. Oamenii nu mai sunt oameni, oamenii devin subiecţi, devin personaje, protagonişti. 🙁

  35. Nu! Nu e adevărat, lumea nu e sinistră. Sunt cioburi de frumuseţe peste tot.

    Azi-noapte, de pildă, pe la 1, mă plimbam pe la Lahovary şi era un om al străzii care se juca atât de frumos cu un câine în mijlocul străzii…

  36. eu iar am visat vapoare. şi am mai visat că mă agresa un nene, pe puntea vaporului şi eu luam o rangă şi dădeam în el cu sete şi băţul sărea înapoi ca şi cum aş fi bătut o minge…

    pe urmă eram la spital şi bunica mea (moartă de mult) îmi spunea că are 20 de kile, că nu-i dau deloc să mănînce acolo… dădeam pătura la o parte şi bunica era cam cît păpuşa mea, Julieta, de cînd eram mică. de fapt, era chiar păpuşa. aşa că o luam în braţe şi iar eram pe puntea vaporului…

    distracţie, ce mai!

  37. Uof! Eu rareori ţin minte ce visez. De obicei, mă trezesc cu o stare, iar elementele visului mi se “aşază” în cap pe parcursul zilei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *