Amour. Pînă cînd moartea ne va despărţi…

Amour este un film despre condiţia umană. E drept, am mers la acest film cu anumite aşteptări. Am luat cu mine un teanc de batiste, şerveţele (imaginare, totuşi). M-am pregătit pentru dramă. Şi, surpriză!, am reuşit să nu lăcrimez, deşi robinetul lacrimilor, în ceea ce mă priveşte, este gata să se deschidă, deseori la stimuli slabi, spre disperarea mea. Cu siguranţă, Amour nu este un film lacrimogen. Nu m-am simţit, nici o secundă, o spectatoare exploatată emoţional. Haneke rămîne un povestitor lucid, rece, pe alocuri.

În schimb, în noaptea următoare, amintirile – imagini din film – au dat năvală. Amintiri din viitor, aş putea spune, pentru că revelaţia “mi se poate întîmpla şi mie, este foarte posibil şi nici măcar nu este cel mai rău scenariu” este copleşitoare.
Amour nu este un cuvînt potrivit, mi se pare mie, sonoritatea lui în limba franceză implică ceva lejer, chiar superficial. Transpus în limba română, devine amor, cuvînt însoţit, adeseori, de fluturări de gene, erotism liric şi exaltări tulburate.

Devotament ar fi fost, poate, un titlu mai potrivit. Loialitate şi înţelegere deplină a sorţii şi tristeţii destinului uman, dincolo de tragism şi lacrimi, dincolo de epuizarea fizică şi emoţională.

Anne şi Georges sînt bătrînii care am putea deveni, oricare dintre noi. Înfăţişaţi, pe parcursul cîtorva scene – la începutul filmului – într-un echilibru calm, trăindu-şi sfîrşitul vieţii în linişte, mergînd la concerte (ea fiind fostă profesoară de pian, de succes), bucurîndu-se de cărţi, de muzică şi de lipsa frămîntărilor caracteristice vîrstei active a omului, ei sînt deja cu un pas dincolo.

Nu ştiu dacă sînt fericiţi, dar sînt, cu siguranţă, împăcaţi. S-ar putea stinge şi mîine, au avut o viaţă lungă şi plină. Şi nu aflăm aproape nimic despre cît de încercaţi sau de norocoşi au fost pînă acum – nici nu interesează asta. Viaţa lor, de acum înainte, cîtă mai e – puţină – se transformă, în cîteva zile, în chin. Anne paralizează – o jumătate de corp îi va fi, de acum înainte, din piatră, dar încă e capabilă să-şi poarte de grijă; apoi, în urma celui de-al doilea atac cerebral, regresează pînă la starea fizică neajutorată a nou născutului. Scutece, hrană semilichidă, imobilizare în poziţia orizontală, gemete monosilabice – uneori, bîiguieli fără sens – alteori. Plîns, foarte des.

Promite-mi că nu mă mai duci la spital“. Iar el va respecta promisiunea pe care a făcut-o. Asistenta angajată va prelua o parte din greutatea de pe umerii lui, dar suferinţa lui Anne, acel “mal“, repetat în neştire, rezonează în bătrînul care stă cu urechile ciulite, atent la fiecare suspin al soţiei lui.

Aşa că are grijă de ea. Atît cît poate, pentru că e bătrîn şi slăbit şi el. Îţi trebuie ceva putere ca să ridici trupul unui om, să-l aşezi în scaunul cu rotile, dar îţi trebuie şi mai multă pentru a-l ţine în viaţă, în ciuda dorinţei din ce în ce mai evidente de a muri. Şi asta se întîmplă, în acest film. Compasiune şi devotament, atît cît poate un om să ducă. S-ar putea, într-adevăr, ca asta să însemne dragoste, mai înainte de toate. Şi Georges duce crucea, pînă la capăt. Anne vrea să moară. El ştie asta şi… o ajută. O pernă şi forţa lui sînt suficiente, iar trupul ei se va zbate destul de mult timp, pentru că trupul nu doreşte întotdeauna ce doreşte sufletul.

Sînt cîteva lucruri uimitoare în film. Lipsa răutăţii, a agresivităţii de orice fel, în gesturi, mimică sau limbaj. Chiar şi înţepăturile între cei doi, cele cîteva, sînt reconfortante. Atunci cînd el o ajută să se ridice şi toată greutatea ei cade pe umerii lui şi cînd momentul susţinerii e prelungit doar cu o fracţiune de secundă mai mult decît e necesar, se întrezăreşte, fulgurantă, apropierea care va fi fost între trupurile lor. E o secvenţă sfîşietoare, aceasta. Nimic erotic acolo, doar umbra amintirii şi totuşi atît de puternică. Actorii sînt extraordinari, nimeni nu urlă, nu se zbuciumă în film, singurele lacrimi vizibile sînt ale fetei lor, copleşită şi depăşită de situaţie, dar, totuşi, atît de departe de drama care este numai a celor doi bătrîni. Surprinzătoare şi speciale cuvintele ei: “Cînd eram mică, mi-amintesc că vă auzeam cînd făceaţi dragoste. Era liniştitor pentru mine. Ştiam atunci că vă iubiţi şi că totul e în regulă.”

Emoţionantă este şi secvenţa în care, deşi este evident că totul se precipită spre final, cu jumătate din corp înţepenit şi întorcînd paginile cu mîna sănătoasă, Anne priveşte imaginile din albumul cu fotografii şi exclamă: Frumoasă!
Poftim? întreabă el
Viaţa, e foarte frumoasă…

Şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este cheia filmului. Dincolo de tragic, de amănuntele fiziologice, jalnice şi de degradarea fizică inerentă, de suferinţă şi de chin. Viaţa e frumoasă?
Pînă în ultima clipă, el îi vorbeşte, îi cîntă. Amintiri din tinereţe, lucruri neştiute de ea… Viaţa nu e compusă atît din fapte, cît din stări şi sentimente. La un moment dat, Georges îi spune lui Anne cum a fost incapabil să povestească un film, pentru că emoţia trăită în timpul vizionării lui îl copleşea şi-i revenea mai puternică în timpul povestirii, făcîndu-l să nu poată relata faptele, la rece.

Moartea nu îi desparte decît pentru cîteva zile. Georges moare, stors de puteri, probabil, la scurt timp după Anne. Ea îi apare, sănătoasă, liniştită, ca înainte de atacul cerebral, spălînd vasele în bucătărie şi apoi ies amîndoi, pe uşa apartamentului – martor permanent al dramei tocmai încheiate. Şi pleacă amîndoi undeva: afară, la plimbare, în moarte…

66 thoughts on “Amour. Pînă cînd moartea ne va despărţi…

  1. junghiul

    Am căutat filmul pe net și recunosc că nu am reușit să-l văd tot.Cât l-am văzut nu am vărsat o lacrimă deși-s din fragedă pruncie sensibilos rău. Probabil mi se terminaseră…

    Am trăit în familie o experiență similară, Georges și Ana erau Persida și Valeriu.

    Ea s-a îmbolnăvit de Alzheimer și tare s-a mai chinuit , ani de zile. El a ingrijit-o zi de zi. După ce i-a murit soția s-a stins în câteva luni. Nu din cauză că era prea slăbit,pur și simplu nu a putut să supraviețuiască fără ea.

    Uite ăștia n-au nici o taină. Sunt tineri, au succes!

  2. şi totuşi, nimic mai subiectiv ca aprecierea artei. am senzaţia că e vorba de un soi de calibrare, între inima personală şi cea a creatorului. e cu α, cu φ, chestii din astea… 🙂

  3. Edle

    Si mie mi s-a parut potrivit titlul. IUBIRE. Ca despre asta e vorba…

    Pe mine m-a tulburat filmul. M-a enervat, m-a intristat. M-a revoltat. M-a facut sa-mi pun intrebari. Multe. De fapt, imi dau seama ca Haneke a facut ce-a vrut din mine. Am fost spectatorul perfect. 😀

    Totusi, perna aia curmatoare de suferinta nu m-a luat chiar prin surprindere. Asteptam asta.

    Si, ca tot ati vorbit despre lacrimi, am avut tot filmul o senzatie de apasare. Un nod in gat. Dar lacrimile nu au izbucnit decat o data.

  4. Andreea, păi, să ne gândim.

    Să ne imaginăm că era alt soi de afecţiune între ei. Să ne imaginăm că era mama lui. 😀 Sau mătuşa (că tot zicea Haneke că l-a inspirat cazul real al mătuşii sale, care l-a crescut, a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit foarte rău, l-a rugat s-o ajute să se sinucidă, iar a doua tentativă i-a reuşit). Ar mai fi procedat Georges la fel? S-ar mai fi izolat el împreună cu Anne de restul lumii cu convingerea -- poate arogantă -- că acea poveste trebuie să se consume doar între ei doi?

  5. Edle

    A fost un moment scurt, dar pentru mine foarte emotionant. Cand stateau ei doi la masa si povesteau. Cand le-am simtit iubirea. (Cred ca a fost unul din putinele momente in care nu am intrezarit raceala regizorului. 😀 )

  6. nu ştiu la ce să mă mai gîndesc, Nora.
    cum adică “alt soi de afecţiune”? exact asta spun, că afecţiunile astea sînt amestecate. aşa văd eu, acum, lucrurile. poate că e o incapacitate a mea de a-mi imagina dragostea pură, la 80 de ani. acum, la 40, este deja îngrozitor de impură.

    mai vedem…

  7. Alt soi de afecţiune, adică nu cea de tip “soţ-soţie”. Eu nu-mi imaginez filmul ăsta cu alt tip de relaţie între cei doi. De-aia tot susţin că “Amour” e un termen potrivit.

  8. în orice caz, oricare i-ar fi numele, sînt convinsă că ceva mai bun nu se poate. adică, e maximul uman de sentiment pozitiv care poate exista, în contextul dat.

  9. Am citit o cronică (în The New Yorker, parcă). Punea o problemă destul de interesantă. Ştiţi că s-a tot spus (şi eu, şi Andreea am făcut-o) că Haneke devine mai “drăgălaş”, mai soft, că nu ne mai simţim la fel de brutalizaţi în cazul lui “Amour” comparat cu celelalte filme ale lui. Ei, cronicarul de care povestesc acum susţinea contrariul. Zicea că a rămas acelaşi manipulator nemernic. :mrgreen: Susţinea că tot filmul, până la climax, nu face decât să ne construiască un fundal de “circumstanţe atenuante”. Că Georges şi Anne sunt cuplul perfect, cu viaţa perfectă. Niciun nor pe cerul lor (deşi mie acel “Tu es un monstre parfois” mi-a rămas pe creieri şi nu cred, fiind vorba de Haneke, că e ceva întâmplător). Că toate astea ne pregătesc pentru “complicitate”. Acceptăm mai uşor gesturile finale pentru că cei doi susţin pledoaria perfectă pentru asta. Dacă cei doi n-ar fi fost aşa de “fini”, de curtenitori, de “bourgeois”, am mai fi privit noi la fel de firesc şi de natural deznodământul?

    În fine, mi s-a părut interesant şi unghiul ăsta.

  10. eu am citit o cronică în care se spunea că Georges ar fi fost un soţ infidel, mai mult ca sigur. dovada fiind replica pe care ai pomenit-o tu, plus faptul că s-a purtat vizibil diferit cu asistenta dolofană şi zîmbitoare. :mrgreen: a condus-o pînă la ieşire, i-a zîmbit, la rîndu-i… în timp ce cu toţi ceilalţi musafiri a fost cam nepoliticos…

    eu cred că Haneke nu ştia nici el cum stau lucrurile, mai degrabă. ne putem imagina absolut orice.

  11. Păi, da. Aia e mişto la el. Că nu dă toate datele. 😀
    Ei, nu, eu nu m-am gândit la infidelitate neapărat. Mă gândeam că poate oamenii n-au fost aşa “roz” mereu. 😀

  12. Ana

    Andreea,

    Nu mă bulversa! Aia-i vorba ta? 🙄 Iar eu te citez de-o viaţă, fără să menţionez sursa. 😆

  13. Ce noroc le da dumnezeu sau Dracul la unii! Deci dupa ce ti-ai imaginat toata viata tot felul de atrocitati absurde, la urma hai sa fii oleaca mai cuminte si sa-ti imaginezi doar cum ai asfixia o baba sclerozata, si in plus s-o arati lumii intregi. Desigur, chinui intai cascatorul de gura cu o poveste fada dar bine interpretata, motiv pentru care hop, primesti si premii! Bai, ce viata faina au unii!

  14. Da, Goco. Unii au noroc şi mai au şi talentul de a transforma fricile în aur. Alţii rămân pe sec: psihopaţi şi atât. Crapă fierea în tine, nu?

    PS: îţi dau un pont. E moca. Filmele nu sunt emisiuni de actualităţi şi nici emisiuni discovery ca să afli tu ceva nou. 😉 Fă o plecăciune şi zi merci!

  15. Şi eu care credeam că avem un singur gherman pe aici. Iată, sunt doi. E adevărat, mă cam prinsesem de asta de când am citit inepţiile alea legate de muzică. Acum, doar mi s-a confirmat.

  16. Ah, ca să nu mai spun cât de ieftine sunt încercările de a da în cineva pocindu-i numele. Cam la fel de ieftine şi lipsite de imaginaţie ca a desena coarne pe pozele altuia. Deh, atât poţi…
    De-aia tu eşti Goco, iar Haneke e… Haneke.

  17. Ana

    Nora,

    Îţi aminteşti de vara lui 2011, când te-am sunat de la mare să-ţi spun că mă simt o şopârlă uriaşă care merge agale aproape de mal, dar în apă? Că mă simt de-o animalitate perfectă, însă neprădătoare?

    Mă gândesc la asta foarte des, dar încă nu se-aşază stările-n cuvinte, nu la intensitatea trăirii. Cred că trebuie să scriu ca un varan, nu să descriu un varan. 🙂 Mersul ăla în corp perfect întins, însă cu labe, nu cu mâini şi picioare, nu mă lasă deloc liberă să scriu; mereu mă întoarce, îmi dă peste mâini, îmi spune că nu mă apropii. Mă potoleşte, dar nu mă frustrează.

  18. Ana

    Nu-mi spune. N-am mai păţit aşa ceva. Şi visez momentele alea în care m-am simţit o reptilă uriaşă, un varan la plimbare.

  19. 😆

    exact asta îi citeam ieri fetii. Eustace se transformă în balaur… din Narnia.

    Mişcă mâna dreaptă vrând să-şi pipăie braţul, însă încremeni locului, muşcându-şi buza îngrozit. Căci exact în faţa lui şi un pic spre dreapta, unde razele lunii luminau fundul peşterii, văzu mişcându-se o formă hidoasă. Ştia prea bine ce era: o gheară de balaur. Se mişcase când îşi mişcase şi el mâna şi încremenise locului când se oprise şi el.
    „Oh, ce prost am fost, se gândi Eustace. Păi, normal că lighioana aia a avut o pereche şi jivina zace acum lângă mine.”

    Timp de câteva minute, nici nu îndrăzni să se clintească. Văzu două dâre subţiri de fum ridicându-se în faţa ochilor, negre în contrast cu lumina lunii; exact ca fumul care ieşea din nările celuilalt balaur, înainte de a muri. Fenomenul era atât de alarmant, încât îşi ţinu răsuflarea. Cele două dâre de fum dispărură. Când numai putu să-şi ţină respiraţia, suflă aerul afară, pe furiş; instantaneu, reapărură cele două jeturi de fum. Nici măcar acum, însă, nu ghicise care era adevărul. Hotărî îndată să se tragă cu multă prudenţă spre stânga şi să încerce să iasă târâş din peşteră. Poate că lighioana dormea, şi, oricum, asta era singura lui şansă. Fireşte, însă, înainte de a se trage spre stânga, privi spre stânga. Oh, ce grozăvenie! şi în partea aia era o gheară de balaur.

    Nimeni nu-l va blama pe Eustace fiindcă în acel moment a vărsat nişte lacrimi. Se mira de mărimea lacrimilor pe care le vedea căzând pe comoara din faţa lui,ca nişte stropi ce împroşcau totul în jur. Păreau, totodată, şi straniu de fierbinţi. Ieşeau aburi din ele…


    Degeaba plângea, însă. Trebuia să încerce să se târască afară dintre cei doi balauri, începu să-şi întindă braţul drept. Piciorul din faţă şi gheara balaurului, dinspre partea lui dreaptă, făcură exact aceeaşi mişcare. Se gândi, apoi, să încerce cu mâna stânga. Mădularul balaurului din acea parte se mişcă de asemenea. Doi balauri, câte unul pe fiecare parte, maimuţărindu-l în tot ce făcea! Lăsându-l nervii, se năpusti spre gura peşterii.

  20. Eu cred ca intr-o viata anterioara am fost cosmonaut. De pe la trei ani ma chinuie un vis. Devin imponderabil, doar daca vreau. Trebuie sa vreau, si nu am nici o urma de indoiala ca vrerea se transforma in actiune. Atunci ridic un pic piciorele ca si cum as sta pe un scaun. Si controlez inaltimea si directia tot asa prin vointa. Pot trece peste iazuri, ma pot ridica pana la firele aeriene de distribuire a electricitatii, moment mai delicat cand trebuie sa-mi manevrez cu grija vrerea, si ma pot ridica chiar mai sus pana la cateva sute de metri. Apoi ma trezesc si constat cu ciuda ca nu e real. Iar data viitoare cand visez din nou, sunt asa de sigur ca de data asta nu-i vis, ci realitate. Si ma minunez cat de simplu e si cum nu am folosit mereu capacitatea asta. Imi jur ca chiar daca ar fi totusi vis, am sa iau cu mine aceasta insusire asa de normala.

    Vreun psihiatru, pe aici?

  21. Ana

    Nu, doar eu, care ştiu prea bine cum e visul tău. L-am visat de multe ori, dar nu cu atâta voinţă inclusă. Era ceva mai lejer. 🙂

  22. Jaco Pastorul

    N-am vazut filmul, si nici nu am o dorinta aparte de a-l vedea, dar din cate povestesti tu, eu l-as transpune muzical cam asa, chiar si cu titlul aferent:

  23. ce mi-e Schumann, ce mi-e Schubert… 🙂

    pe mine m-a interesat subiectul. rău de tot. nu prea mă mai uit eu la un film fără să ştiu dinainte cu ce am de-a face. vremea surprizelor a trecut.

  24. Ana

    Da, Olamicu, şi eu zic să ne returnăm minţile către poveşti de dragoste, nu şagă. 🙂

    Da’ vezi bine că nu vor să ne urmeze şi pace.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *