Scrisoarea a V-a

Dragul meu,

Probabil nu ai reușit să înțelegi multe din scrisoarea precedentă pentru că am fost alambicată, așa că am hotărât să-ți mai scriu una, fără cuvinte torsionate și fraze ramificate. Mai știi când stăteam până la trei dimineața și ne spuneam povești? Tu îți făceai un ceai și eu te ascultam cu sufletul la gură, sorbindu-ți fiecare cuvânt, de parcă asta mi-ar fi fost aer. Nu ți-am spus niciodată, dar după ce te culcai, mă întindeam în pat și te luam de mână. Visam că suntem pe o pajiște, la marginea unui sat vechi, și totul era verde în jurul nostru, aerul, iarba și sunetul. Alergam cât de tare puteam, strângându-mi mâna într-a ta, râzând cu vântul care ne despletea și ne tăia plămânii. Eram fericită, învelită de parfumul tău de bărbat pe care nu l-am uitat nici acum. Aroma aceea de primăvară și de flori care mă ține deasupra pământului. Mă vedeam apoi cuibărită în brațele tale, răsuflând a efort, dorindu-mi să mor într-o bună zi așa. Prostii de tânără îndrăgostită, cu mintea împrăștiată, care-și vedea iubirea împărtășită cu orătăniile și iarba și pădurea. O tembelă visătoare, ruptă de realitatea în care nu-i împărtășești dragostea.

Dar hai să nu vorbim despre ce-a fost după, ci despre cum mă pictai pe pereții camerei tale, despre cum mi-ai făcut culcuș între coaste și m-ai conectat la venele tale. Mai știi când te doream cu sălbăticiunea unei fiare? Când mă dezgoleam în ochii tăi provocatori de suferință cruntă? Știu, poate îți par penibilă, autoare de poezie ieftină. O născătoare de vuiet din nimic, care a cunoscut rumoarea trupului tău străin și s-a pierdut în țesături de cuvinte ușoare. Ce nu știi este că mă trezeam uneori cu spaima că o să mă uit, pierdută în tine. Îți intrasem ca un intrus în sânge și mă plimbam de-a lungul și de-a latul tău, căutând cotloane ascunse și drumuri înfundate, care să mă provoace. Care să-mi povestească despre tine cuvinte nespuse și să te sculpteze în colțuri noduroase, pe care să le fac rotunjimi.

Mă lăsai ca pe un copil răsfățat să mă joc cu degetele tale lungi și subțiri, scriitoare de fericire, să le ghidez pe hârtia galbenă și veche, mirosind a liliac. Mi le împleteam pe ale mele cu ale tale și scriam ca nebunii, nopți nesfârșite. Mi-e greu să vorbesc despre toate acestea la timpul trecut. Încă se face lumea casă când mă gândesc la tine și la cum m-ai făcut să alunec în ireal, într-o oază fără timp și fără gravitație. Mă opresc aici, nu-mi mai chinui pupilele cu declarațiile mele de tânără aeriană. Un pic cam siropoasă, ai putea spune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *