Risotto

Era o femeie obişnuită. Purta fuste până la genunchi, pantofi cu tocuri medii şi dresuri gri. Cel mai adesea oamenii spuneau despre ea că e drăguţă. Chestie care n-o impresiona mai mult decât un fluturaş primit pe stradă, anunțând reduceri la coperte de lucrări de diplomă. Era drăguță și, pur și simplu, aia era tot.

Când venea acasă, dădea drumul la televizor. Mai mereu pornea pe un post de ştiri. Îi plăcea să se uite singură, din lumea ei mică, la fereastra asta spre lumea mare. Spăla vasele şi se simţea de parcă universul căpăta mai mult sens. Ştirile despre ISIS, scandalurile de corupţie, alegerile prezidenţiale, Oprescu şi RADET-ul – peste toate curgea perdeaua de apă din chiuveta în care clătea farfuriile şi apoi, deveneau cumva mai limpezi.

Pe urmă, se aşeza pe un fotoliu şi rămânea o vreme fără să facă nimic. Asculta zgomotele domestice din jur, oamenii care deschideau frigidere, tigăile care sfârâiau, uşi trântite, copii trimişi la lecţii. Se simţea ca un burete ud pe-o parte, uscat pe cealaltă. Era mica ei eternitate înghesuită într-o jumătate de ceas înainte să pregătească cina.

Nici azi n-a fost diferit. A intrat pe uşă, şi-a lăsat pantofii să-i alunece din picioare, a făcut câţiva paşi pe vârfuri, înălţându-se şi coborând, ca să se ducă încordarea din gambe, şi a lăsat apa să curgă peste oala în care făcuse risotto cu o seară înainte.

Apoi, a sunat la spital. Număra în gând secundele, în ritm cadențat, milităresc.
I-a răspuns cumnatul lui.

– S-a dus.

Sigur că ştia că asta s-a întâmplat. Aştepta cuvintele de luni de zile. Stăteau ca o ghilotină, în suspendare. Sperase uneori, prosteşte, că va fi altul sfârşitul, amânat de pe o zi pe alta. În pofida tuturor evidenţelor, analizelor şi medicilor. Era ca atunci când mai sunt două minute din film şi e clar că acţiunea nu mai are timp de schimbări atât de importante încât să nimerească în fundătură cu flori a happy-end-ului. Dar tot speri. Îşi imaginase propria ei reacţie de sute de ori. Ce va spune, cum se va prăbuşi în ea.

Acum, că venise momentul, îşi frământa cuvintele în minte şi nu reuşea să spună nimic. O uimea asemănarea de substanță cu alte situații, când se pomenise fără vorbe, căutând zadarnic în jur cârlige de care să se agațe.

Până la urmă, i-a ieşit, aproape scuipat, un „Dumnezeu să-l ierte!”. Și a închis.

A mai stat o vreme în fotoliu, rotind o ţigară între buze fără s-o aprindă.
S-a ridicat greoi şi, în timp ce la Realitatea se prezenta rubrica de Meteo, a început să cureţe ceapa.

Sursă foto: freeimages.com.

21 comentarii la “Risotto


  1. 1
    uc:

    mnaziulika 🙂

    io am spart 2 pahare in ult luna cand sa le spal ca in loc sa ma uit la ele ma uit pe geam -- ma fura peisajul, of, erau din seturile de 2 pahare, mai am o cana cu magarusi si una cu valurile marii. Si un set de ceesti de cafea mai am, mostenire de la matusa din germania. La asta nu umblu, ma uit.


  2. 2
    Nora:

    Moștenirea mea consta într-un set de cești de porțelan chinezesc. Din 6 mai am una, ciobită și aia. N-o arunc, dar nici nu mai e de folosit.


  3. 3
    uc:

    mai am 1 farfurie verde deschis, 1 neagra?!?, 1 albastra, 2 rosii cu galben, 2 portocalii :)) si o tigaie pt clatite.


  4. 4
    Nora:

    Ce mai zestre avem și noi! 😆
    Eu mai am 3 pahare negre, 3 albe, opace.
    Tigaie de clătite n-am, am doar una mică, de mini-clătite.


  5. 5
    uc:

    adica clatite mai mici si mai multe, bine, mi place :))
    daca vrei facem schimb de pahare.


  6. 6
    Nora:

    Mie, nu. Că durează o veșnicie până faci suficiente să saturi 2, 3, 4 clătitari. 😀


  7. 7
    Manuella:

    Resemnare?


  8. 8
    Nora:

    Așa-i zice? 🙂


  9. 9
    Manuella:

    Când e fără zbatere, da.


  10. 10

  11. 11
    1Q:

    Sărna! Am ieșit puțin prin ploaie, nu mă întreba de ce. Și nu-mi cere să comentez. Da` tot nu mă abțin: cine-i cumnatu`, cine-i el, care-i legătura femeii cu lămâia…
    E genul de text care-mi transferă tone de tristețe, o jale comfuză, neputință, o…o extorsiune a unui degajament de emoții… O fi de la ceapa aia, nuj


  12. 12
    Nora:

    Nu te-ntreb, nu-ți cer.
    Altceva, mult mai mundan, voiam a ști: ce-ai făcut cu contul de FB?


  13. 13
    1Q:

    Am zis de la bun-început că mă voi retrage rapid. Îl făcusem pt a lua pozele de la Ana. Vrei să caut unde am zis?


  14. 14
    Nora:

    Da, știu c-ai zis. Nu e nevoie să cauți. 😀


  15. 15
    Nora:

    Și e bine că textul nu te lasă rece. Că, dacă te lăsa, era vai de capul meu, ca autoare.
    Cu extorsiunea, cred că neglijezi tu nițel. 😀


  16. 16
    Manuella:

    Cred că şi eu sunt neinspirată azi.
    Nu asociez nicicum lămâia întreagă.

    Când am citit dresuri gri, mi-a fugit instant gândul la Ana care urăşte dresurile gri din cauză de Glonţoaică.
    E posibil ca el să-i fie iubit, iar ea nu a ales fără intenţie să cureţe ceapa.
    Nu e resemnare, acum îmi dau seama. Era preferabilă singurătăţii.


  17. 17
    Nora:

    V-ați oprit în lămâie. 😀 E doar o poză menită să inspire domesticul, ordinarul. O lămâie pe un blat.

    (Mie-mi plac dresurile gri opac, dar asta n-are legătură cu textul. :P)


  18. 18
    Manuella:

    Dacă ne oprim la titlu, odată învăţată tehnica preparării, combinaţiile sunt nesfârşite.
    Prin urmare, există speranţă!

    Cred că titlul nu e gratuit.


  19. 19

  20. 20
    1Q:

    D-na Manu vrea totu` moca


  21. 21
    Nora:

    O să fiu sinceră: sigla aceasta este oribilă. Albastrul ăla îmi strânge privirea de gât, o sufocă, o omoară și-i ascunde cadavrul sub o mașină. Logan.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *