dealul spirii 7

dealul spirii (7) – visul

O stare lentă, moale, păstoasă, pasivă aproape… într-o atmosferă cu puțini stimuli, dar stabili, calzi și puternici… lumina potolită a lumânărilor, Adagio-ul lui Albinoni, aroma venită din ibricul de alamă cu cafea băută adânc în noapte, umbre nedesluşite pe pereți, care mă învăluie indecise, curbe molcome de sâni, coapse și pântec, miros și atingere mătăsoasă de piele străină, șoapte stinse și privire aţintită spre ceva ce nu disting… gândurile se învolburează în mine ca într-un abur…

O stare agitată, plină, densă, în care caut cu nervozitate stimuli mulți, rapid schimbători, mă simt încordat ca un arc steril, din care nu ţâşneşte nicio săgeată, amuşinând doar conturul unor senzații acute, culori violente, imagini scurte ca ocheade săgetate asupra lucrurilor, toate îmi trezesc miriade de trăiri, puternice, dar fulgurante, abia mă lasă să arunc o privire în abisul semnificațiilor, al absurdului sau al umorului lor, apoi, gata, vin scena următoare, snopul următor de stimuli puternici… gândurile ajung și lovesc fără să le chem, se perindă prin mine, pleacă, își lasă amprente peste tot, se îndepărtează fără a dispărea niciodată cu totul… iar mă traversează culori și senzații fără să le aprofundez, lăsându-mă să le ghicesc doar adâncimea.

Apoi, deodată, în fața mea se ridică un zid înalt pe care văd oameni umblând cu tot felul de instrumente, mă întorc și număr munți, avioane pe cer, șosele pe care trec mașini, camioane, se văd trenuri, orașe, mări, oameni peste tot, clădiri în care intră sau din care ies oameni, mulți oameni, toți oamenii, păduri și animale, păsări şi râuri, iar totul numai în interiorul acestui zid care se ridică de jur-împrejurul Cetății. Lângă mine, chiar la baza zidului, apare un grup de câțiva oameni, „noi suntem Zidarii”, spune unul dintre ei și se oprește în dreptul unei porți apărute în zid. Pe lângă el, se ivesc materiale de construcții, lemne, bucăți de piatră, de fier. Se uită în sus, către oamenii care umblau pe acolo, îmi spune: „Ne ducem să construim un zid nou. Cei de acolo sunt Observatorii, unii le spun “oameni de știință”, caută să vadă ce se află dincolo de zid, fac hărți și găsesc locurile unde nu este nici un pericol, apoi ne arată unde să mergem să ridicăm zidul nou. După noi, o să vină și alți constructori. O să facă șosele, o să ridice case, o să fie păduri, dacă locul este bun, o să construiască și munți, chiar și oceane!”.

Am vrut să trec prin poartă.
– Nu te duce încă, mai întâi construim noul zid, după aceea poți veni și tu, și alți oameni. Nu te duce acum, nu te duce singur.
– Acum nu mai iese nimeni pe aici?
– Oh, nu! Este foarte periculos. Dacă oamenii de știință nu ne fac semnele, nici noi nu ieșim.
– Ce se află dincolo de poartă?
– Nu știm. Știm doar când este sigur de ieșit. Iar atunci chiar nu este nimic, doar un deșert, nisip cât vezi cu ochii. Mergem la semn și construim zidul. Noi suntem primii, abia după noi vine și restul. Dar da, mai sunt și alții care ies. Doar că sunt mai pregătiți decât noi, fiecare duce un ghem mare de sfoară, țăruși, mâncare. Pleacă departe, îi vedem doar când se întorc după multă vreme.
– Și ăștia cine sunt?
– Le spunem Filozofii. Au cu ei niște caiete în care își notează tot ce văd pe acolo. Pentru asta au sfoara, să o întindă în urma lor, să găsească drumul înapoi atunci când trebuie să se întoarcă. Este foarte riscant pentru ei, pot să se rătăcească sau să moară de foame. Nici Observatorii de pe ziduri nu îi mai văd pe Filozofi când se îndepărtează. În caietele aduse sunt trecute zonele care pot fi periculoase, direcțiile în care trebuie să se uite prin instrumente și să măsoare, dacă totul este în regulă, noi primim semnele unde să ieșim. Mai sunt unii care pleacă, dar care nu se mai întorc vreodată, lor le spunem Poeții… de multe ori am găsit scheletul unuia sau altuia când ne apucăm să facem un zid nou.
– Hm… ce o fi dincolo?
– Nu știu, spuse Zidarul. Nimeni nu știe. Nici măcar cei care se întorc.
Fac un pas, dar Zidarul se uită la mine cu o figură speriată:
– Nu pleca! Fără să duci măcar sfoara aia cu tine, așa nepregătit, nu te duce, ești singur, nu ai hrană, nici apă de băut, o să te rătăcești. Am mai văzut câte unul așa ca tine, se întoarce repede de dincolo, uneori atât de înspăimântat că nu mai poate vorbi nimeni cu el. Alteori, zâmbește tâmp și rămâne așa, nu spune nimic, nu face nimic, stă doar și se uită încremenit la noi… nu pleca.

Apoi, am ieșit prin porțile devenite brusc foarte mari. Și m-am îndepărtat de zid. Văd țărușii rătăciți ici-colo, în spatele meu încă se mai zărește vag umbra zidului cetății, în jur este ca un deșert cu dune, urc și cobor, dar după o vreme, nu mai este nici nisip, nici piatră, nici pământ, am senzația că merg pe o suprafață dreaptă în care apar din ce în ce mai multe încrețituri, le văd, dar nu le simt când merg printre și peste ele. Apoi, totul căpătă aceeași culoare și sus, și jos, și peste tot în jur, un gălbui murdar, cenușiu închis. Deja mă simt departe de Cetate, nu îmi dau seama dacă mai înaintez, deși îmi simt pașii, nu se mai schimbă nimic în jurul meu, aceeași învolburare de cute închise la culoare.

Deodată, și sus și jos încep să zăresc umbre accentuate, apar în fugă, dar dispar la fel de repede, nu  îmi dau seama dacă le văd sau doar le simt. Umbrele încep să se îngroașe, unele se adună și devin compacte, stau atârnate pentru puțin timp, apoi se dizolvă atât de brusc încât abia pot desluși dacă au vreo formă. Nu știu dacă sau cât am mai mers, dar încep să apară culori în jur, culori care se schimbă foarte repede, roșu, mult roșu, un galben puternic încolăcit în violet, dungi groase albastre sau verzi care se strâng în gheme, se mișcă în valuri, în vălătuci și apoi dispar la fel de brusc precum apăruseră, dâre portocalii taie pete negre, care se desfac în fire dese, răsucindu-se în jurul unor stropi albi, lăptoși, linii frânte, din ce în ce mai dese, despică aerul din jur și în urma lor rămân alte semne roșu-închis, semne sângerii, semne care pocnesc în roșu de mac și imediat se sting într-un cărămiziu care se aprinde înapoi în culoarea căpșunilor înțesate cu multe puncte galbene și negre și simt că amețesc, o senzație de slăbiciune în tot corpul, ca un leșin, chiar aș vrea să mă întind pe jos, dar aud o voce: ”Ștefane, ce cauți aici?”. Simt cum mi se strânge inima de teamă, nu înțeleg ce se întâmplă, este vocea mea? O aud venind din jur, știu că este vocea mea, o recunosc, dar în același timp o aud în mine, mai bine spune-mi ce cauți aici de ce dracului ai plecat din Cetate nici eu nu știu… ai rămas singur ești un bou erau atât de mulți oameni care te iubeau în Cetate… ce înseamnă «mă iubeau» asta crezi tu prostovane că ai să afli aici atât de departe de zidul ăla?”

Într-o clipită, în jurul meu, totul devine lăptos cu irizații cenușiu închis. Un nor din umbre se distinge ceva mai departe de mine, mă duc spre el și, pe măsură ce mă apropii, umbrele se mişcă, se întrepătrund, se recompun, capătă forma unei siluete, aerul se face din ce în ce mai lăptos, deja este un alb murdar, cu nuanțe închise, se mai vede doar un singur contur mai închis la culoare decât ceața din jur. Apoi, o siluetă. Se nasc picioare, umeri, corpul este încă în ceață… este o femeie, îmi pare cunoscută, parcă e Ileana, întind mâna spre ea, deja văd linii mai clare, aici sunt ochii, umerii, parcă și un braț, palmele cu degetele lungi și subțiri, osoase… da, e chiar Ileana, Ileana, Ileana, o strig și vocea se aude iar și din afară, și dinăuntru, totuși ceva pare schimbat la ea, nu îmi dau seama ce, nu văd clar, încerc să mă apropii de ea, dar liniile se topesc, lăsând în loc pete de fum plumburiu. Un gol de frică mi se cască în stomac, era sau nu era ea? Altă umbră, mă apropii… Ileana? Nu, e Andreea, simt că ea este, corpul meu o recunoaște, degetele îi ghicesc conturul, dar tot neclar văd, apoi ajung și mai aproape, reușesc să disting doar o parte a feței ei, gâtul ei, Andreea!?, gleznele și pulpele i se ghicesc, știu că sunt ale ei, zăresc o margine albă din pântecul ei, pielea albă de pe braț, restul este neclar. Mă apropii și mai mult și iar am aceeași senzație că nu, nu este ea, m-am înșelat din nou, bâjbâi, deși femeia din umbră îmi pare atât de cunoscută, este ea sau nu? Și iarăși, exact când cred că voi reuși să o văd mai bine, dispare la fel de brusc lăsându-mi același gol de panică în stomac.

Apoi, răsar alte și alte umbre în jur, multe umbre, siluete și frânturi de siluete, încep să le recunosc, dar imediat cum realizez cine este, același hău se crapă în mine. Femei pe care sigur le cunoscusem odată, le recunosc, multe femei, simt că știu cine este fiecare dintre ele, dar nu le văd limpede și totul se amestecă, siluetele se întrepătrund, mă apropii și încerc să fiu cât pot de atent să le disting, să le aflu, dar atunci când cred că le văd  mai bine, când simt mai multe detalii în umbrele lor, iar se surpă ceva în mine, frânturile de fantome se dizolvă și dispar, apar alte fuioare în ceața din jur, se materializează în alte forme ale figurilor femeilor întâlnite, unele se repetă, sigur le cunosc, dar se mișcă în valuri și dispar din nou, parcă se văd reflexe dintr-o oglindă cu ape fumurii în ea, o oglindă strâmbă a cărei ramă devine aurie și prin fața căreia, din toate direcțiile, trec în fugă siluetele acestor femei, ochi curioși, păr, umeri, șolduri, pulpe groase, glezne, o ceafă foarte delicată, zâmbet, ochi albaștri, carne înmugurind din sfârcuri groase, păr negru, un rictus pe o față ștearsă, braț alb, strălucitor de alb, o privire țâșnind în sus, coapsă, obraji, buze, bazin în jeanşi negri, unduindu-se, torsul greu al unei femei fără chip, buza de jos, păr blond, piele roșcată, coliere deasupra unor umeri goi, brațe, piele albă, îți simt limba puternică și foarte umedă, privirea ta, multă piele, colțul buzelor, pistrui, inimă de carne învelită în valuri grele de piele, o rochie cu dungi albastre, creasta unui pubis puternic, sâni lucioși, carne roșie și umedă, multe încrețituri care devin umed sângerii, cercuri subțiri de carne pulsând roșu brun și simt în valuri golul din stomac, recunosc și nu recunosc ceea ce fuge prin fața mea, îmi amintesc chipurile unor femei, nu mai știu ce este amintire sau ce este nălucă trecând prin ceața din jur, ”nu vei ajunge să cunoști dragoste, niciodată nu vei putea tu iubi atât cât vei fi tu iubit și nici nu vei fi iubit atât cât vei putea tu iubi”, și iarăși golul acela din stomac se ridică peste tot în mine, îl simt crescând în piept și totul se chircește înăuntrul meu, ”Ștefane, poate vei înțelege de ce lucrurile sunt așa cum sunt și sunt trecătoare… vei înțelege, mai ales, de ce e deșertăciune să vrei totul și de ce totul e deșertăciune…

 


Imagine: Convergence, 1952 by Jackson Pollock
sursa: Jackson-Pollock.org.



HyperTube (beta)


33 thoughts on “dealul spirii (7) – visul

  1. 🙂 Da, era nevoie de fundal sonor.
    La nebunie, mi-a plăcut episodul ăsta, Rravic. Are o atmosferă atât de densă şi vine atât de surprinzător după chattuielile alea şi după conversaţia “porcină”.

  2. 1Q

    Mi-a plăcut, sărna și să tră! Asta-i hipersenzația. O întâlnesc mereu când sunt foarte răcit. Atunci, toate simțurile mi se excită și devin un ece homo erectus cu temperatură mare. Îmi frec buricele degetelor încet, încet, până simt că acestea devin extrem de grele, de parcă n-ar fi degetele mele ci blocuri grele de piatră. Mi-e dragă senzația, simt că pot fărâma cu ele orice și-n același timp pot mângâia fin. Nu mai spun de vise cât de erotice pot fi, n-am cuvinte să le descriu

  3. Manuella

    Ai văzut Anna Karenina (2012)? Am avut aceeaşi senzaţie acum, căderi de cortină grea printre scene-cuvinte.
    Şi mie mi-a plăcut.

  4. 1Q

    Dacă recitesc sunt convins că o să vreau să zac nițel, numa`așa d`al draq, da` nu vreau, mă, nu vreau, sunt puternic și o să rezist tentației, nu vreau, na, uite că nu vreau.
    Bine, aș putea încerca

  5. 1Q

    Sărna, dna Manu! 1 pyramidon aș loa dacă aveți, da` n-aveți decât chef de ceartă, de dat peste botean, taman acu` cân` îmi frec buricele deștelor

  6. 1Q

    Bine că nu-mi sunteți vecina de la parter, că acu` simt că pot împinge tavanul peste dvs și apoi vă scot plină de moloz fără niciun efort, doar așa, ca să-mi mulțumiți că v-am salvat viața

  7. danah

    Textul asta l-am citit ca pe o poezie. Ciudat. Ma intreb care e sfoara si din ce cauza il bantuie umbrele acelea.

  8. danah

    Uc, mie imi place mai mult clipul de inceput. Simfonie in pantaloni scurti, dans de club pe muzica clasica :). Nu-l mai vazusem pana acum, demonteaza tabu-uri. Briliant.

  9. danah

    Nora, cred ca de asta a si pus clipul :)).
    1Q, ai dreptate, exact senzatia asta de febra mare am avut-o si eu, viziuni cauzate de fierbinteala, mai mult delir decat vis. O senzatie faina, pe muchie cutit. Mi-a placut mult de tot.

  10. rravic

    Mă bucur că place, pistolul e pe val 🙂 (iar Nora a avut un mare merit, mulțumesc).
    Dar zău așa, nimeni nu se gândește și la ăia care se întorc având privirea tâmpă și un mare zâmbet pe față? eh? 🙂

  11. TIPSY

    Frumos, imi plac visele color. Mai acu’ ceva timp visam periodic ca zbor, un fel de levitatie, ceva de nedescris, vise in culori vii si stralucitoare.
    Poetii sunt cu capu’, nu pot si ei sa ia firul pentru a se orienta la intoarcere? Cred ca ei nu vor sa se intoarca-n Cetate ci merg doar inainte, tot inainte.
    Stefan mi-l inchipui tanar, de ce a plecat din Cetate teleleu printre umbre?
    Daca acum are astfel de vise il intreb ce va mai visa cand doar asta va mai putea face?

  12. TIPSY

    Am fost nitel impresionat de text (deh, mi-a rascolit amintiri!) si am si uitat sa va salut pe toti. O fac acum cu mare drag, pupand dragilor domnisoare si doamne mainile iar domnilor obrazul de trei ori ca-n Liban!

  13. rravic

    Un individ la 40 de ani, puțin peste, nu ar trebui să fi avut o filozofie a ”baberdelii” de tipul ”Bogdan”? Mai degrabă unul la 80 de ani :DDD, puțin peste, de tipul personajului din ”Povestea târfelor mele triste” a lui Marquez (mă rog, pentru partea a doua a visului, cea în care i se perindă prin fața ochilor haremul colorat doar de rama oglinzii)

  14. Iar visul ăsta sper că nu era pe patul de moarte sau în faţa vreunui tip de apus. Ci, eventual, un delir provocat de febră, cum zice şi Dana mai sus.

  15. rravic

    Ei 🙂 și voi acum, am comentat ca un cititor, habar nu am ce e cu ștefan ăsta 😛 (este o chestie care se numește ”yourself as a user”, în cazul ăsta ca un cititor de blog).

  16. rravic

    Nora, era o întrebare retorică 🙂
    Manu, îl întinerim și îl dăm în mintea copiilor :)))).
    ”middle age crisis”-ul (40+) este caracterizat de lipsa confidenței în evaluarea propriului istoric, cam asta era (i)logica aia. Ștefan este un personaj aflat mai degrabă în conflict cu principiul de ”dragoste totală”, decât cu cel al frustrării venite din experiențele proprii.
    Acel personaj care refuză compromisurile și acceptă fără ezitare să plătească scump pentru îndărătnicia asta.

    (Aia cu 80+ a fost o prostie :)), îmi venise ideea acelui ”pattern” cultural în care bătrânețea este asociată înțelepciunii. Este drept, băietul încă se zbate să aleagă între ”Ușurătate și Greutate”, poate că are în jur de 25 :P, în principiu fiind vârsta la care, în viața reală, se face această alegere).

  17. Încredere. Confidenţă e la confesional. 😀
    Şi nu ne mai băga în seamă pe tema asta, lasă-ne să ne spargem capetele . Autorul o arde misterios, nu-şi explică personajele. 😛
    Bunăoară, eu aveam alte impresii, acum mi le-ai contaminat. 😀

  18. rravic

    vă cam grăbiți la contaminat :), eu mă refeream la personajul din visul de mai sus. altfel, ceea ce ne dă ziua de mâine, nici la confesional 😛 nu se poate afla. Ai ”încredere” în asta 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *