Elogiul fonfănit al naturalului

Nu o să vă placă asta, dar purced oricum. Cu câteva întrebări, la care n-am răspuns, nu încă, dar măcar sunt întrebările legitime, cred eu.

Ce e FB? Pe lângă un spațiu extrem de cacofonic, în care falsează nu știu câte miliarde de conturi? E spațiu public. Dacă e spațiu public, atunci, ce postăm trebuie să fie de interes public? Dar privat ce mai e? Și care-i granița între cele două?

Exarhu zicea mai demult (citez din memorie) că FB oferă șansa fiecăruia de a fi propriul său post de radio. Ascultătorii sunt fideli sau tangențiali, dar nu știu cât mai avem fiecare în minte, când deschidem un status nou, cui ne adresăm și, mai ales, DE CE. Cred că a devenit mai mult un gest reflex urcatul pe buturugă, pe podium, pe ce găsim, și enunțatul. A orice. O facem compulsiv. Uneori, nici măcar nu e enunț, ci doar urma unei trăiri. De la cele mai simple (gustul unei prăjituri, ultima bucurie a papilelor) la cele mai complexe (dragoste, viață, moarte, nașteri, unii transmit live din propria lor viață).

Am 950 de nume în listă și număr pe degetele de la mâini producătorii de informație. Nu colportorii. Ci producătorii. Cei care-mi spun lucruri noi, nu doar reformulează sau privesc critic știri din media. În rest, mai am vreo câteva mâini pentru cei care intră la categoria ”artistic”. Fără ca asta să-nsemne că-s artiști profesioniști. Ci doar că pun un filtru. Oameni pe care nu-i citesc pentru ce spun, ci pentru cum spun. Mai sunt cei care simt și redau într-un fel anume. Privesc aceeași pungă umflată de vânt, dar o percep altfel. Restul, grosul, vântură albumul vieții personale. Mulți fac un mix din două, trei categorii, să nu fim puriști.

Iar peste și sub toată încrengătura asta se țes nenumărate ițe. Se fac legături, se trec praguri, dinspre real spre virtual și invers. Unii ne devin simpatici. Ne amintim mai des de ei, le căutăm postările. Rapoarte umane într-un spațiu alunecos, cu multe coridoare și multe oglinzi.

Revin. Ce este atunci FB? E public? E privat? E și una, și alta?

Și ca să nu mă mențin în domeniul speculației sterile, mă voi referi la mine și idiosincraziile mele. Bula mea. Pentru acești 950 de oameni, am atitudini amestecate. Desigur, de cei mai mulți habar n-am în ce ape se scaldă. Că n-ai cum urmări 950 de oameni. Dintre cei pe care îi urmăresc, sunt producătorii de idei, pe care-i admir, artiștii, pe care iarăși îi admir și unii, puțini, care-mi sunt dragi, fără să fie nici artiști, nici producători de informație. Iarăși, există și categorii care se suprapun.

Am pretenția că știu ce sunt acești oameni, dincolo de FB? Nu. Căci doar cu unii, și mai puțini decât cei puțini, am trecut în zona de dincolo, cu riscurile și beneficiile inerente ei. Alegeri mai mult sau mai puțin inspirate.
Am eu pretenția ca oamenii să fie pe FB ”ca-n viața reală”? Nu.

Aici voiam să ajung. La dictatura ”naturalului”. Nu există natural pe FB. Nu poate exista. Nimeni nu se arată gol aici. În momentul în care scrii un status, și cel mai banal dintre ele, faci o alegere. Alegi ce să expui și, mai ales, ce să nu expui. Și da, inclusiv referirea la părțile mai puțin glamoroase ale vieții noastre, eșecurile, urâtul. Nici expunerea lor nu înseamnă ”natural”. Tot o selecție și tot o prefabricare e.

Așa cum orice relatare e ficționalizare. Pentru că alegi. În orice clipă. Ce spui și ce nu spui. Ce e relevant și ce nu. Or, odată ce faci asta, puf!, ce să vezi, naturalul a dispărut.

Și, slavă internetului, ce bine că e așa. Pentru că nu, nu mă interesează naturalul. Nu mă interesează coșurile, nu mă interesează celulita, nu mă interesează amarul sec și chior ca aspirina, oricât de inerente ar fi ele condiției umane. Pentru că nu asta vând și nu asta cumpăr aici. Ah, le-nvelești într-o poveste? Da. Dă-i înainte. Nu orice panseu, nu orice năzărire trebuie comunicată numaidecât omenirii. În rest, nu-mi doresc să mă strecor în confesionalul nimănui, nici în cabinetul dermatologic, nici în dormitor.

Iar cine pretinde că e interesat de coșurile, constipațiile, diplomele, certurile, rufele murdare și amorurile altora, care nu-s nici povești, nici idei, nici ceva reprezentativ pentru societate sau de interes general, e ori mincinos, ori voyeurist, ori însetat de bârfe, pur și simplu. De astea-mi pasă în spațiul privat. Nu aici. Căci, pentru mine, FB e spațiu public. Și dacă nu-mi vinzi o poveste care să aibă și înveliș și conținut, nu cumpăr.
Oricine își poate face un cont. Dar prea puțini știm ce să facem cu el. Majoritatea acționăm bezmetic, haotic, ne prindem în tot felul de cauze, mutăm informații, frânturi, de colo-colo, mai o sarma, mai o cafea, mai un share cu poze din Alep, mai un schimb de flegme peste capete, mai o rețetă. Ghiveciul pseudo-informațional. Am servit și eu câteva oale, stați liniștiți.

Sigur, o doză de voyeurism/exhibiționism avem toți aici. Altfel, n-am fi făcut biți și baiți vreme de mii de statusuri, comentarii și like-uri. Dar dozajul e esențial. Și, da, ambalajul.

La urma urmei, se cheamă ”FACE-book”. Fețe, chipuri. Aparențe. Nu ”Soul-book” (brrrr). Utilizatori. Conturi. Sesizați diferența?

Jos naturalul.
Căci, la urma urmei, singurele paradisuri pe care le-am cunoscut sunt cele artificiale. Despre alea viitoare, nu mă pronunț.

Foto: Parcul Vigeland, Oslo.

by

Cuvinte şi stări.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *