Un rezumat personal al campaniei ”MeToo”

Am citit relatările cu hashtag-ul ”metoo” cu noduri în gât, cu revoltă, cu silă, cu compasiune, lacrimi și ace în ochi. Timp de două zile, am citit și am tăcut.
Eu n-aveam propria mea poveste metoo. Nu una care să se compare, prin gravitate, cu cele pe care le citisem și mi-am explicat asta prin factorul ”noroc”. Nu, nu există mediu sigur, nu există limite ale fenomenului. E peste tot pentru că e în noi. E peste tot pentru că e tolerat și scuzat. E în universități, în mahalale, în corporații și-n magazinul de la colț. Nu am fost eu mai ”deșteaptă” decât altele, nu am fost eu mai dusă la cursuri de autoapărare, nici mai închisă la nasturi. Pentru că nu despre asta e vorba. Nici nasturii, nici ”deșteptăciunea” nu te feresc de hărțuire. Ci doar educația și legislația. Educația ta, educația lor, legislația tuturor.

N-am pățit-o „grav”, dar am fost crescută cu frică. Frica e rușinoasă, dar e sănătoasă. Așa se zice, nu? Am dezvoltat un soi de simț extra care mă avertizează de la distanță că tipul ăla cu căciulă verde va întinde mâna, va spune ceva. Uneori, îl ascult și traversez. Alteori, nu sau nu am cum. Și-n proporție de 90 la sută, simțul ăla nu mă înșală.

Am aflat cum vin copiii pe lume în clasa a doua. Nu la ora de educație sexuală, nu din filme porno, nu din discuțiile cu alți copii. Ci de la mama mea. Dar contextul a fost unul total anormal: mama mi-a povestit cum vin copiii pe lume din frică. Fata unor rude fusese violată în părculețul pe lângă care trecea când pleca de la școală. Mai târziu, am înțeles că părinții nu depuseseră plângere ”ca să nu se facă de râs, să nu afle lumea”. Fata aia are acum doi băieți mari. Nu știu cum și-a depășit trauma, nu știu cum a rezolvat-o, nu știu nici cum și-a educat băieții. Iar mama a considerat că trebuie să aflu despre sex în acest context. Al fricii. Băieții pot fi și așa. Deci, păzește-te. Aici, a avut loc un soi de scindare: noi versus ei. Pradă și prădător. Dublul tăiș al sexului. Eu cu ce parte apuc lama asta dublă ca să nu mă tai?

Și stând și amintindu-mi episoadele mele de ”catcalling”, de atenție și atingeri nedorite și nesolicitate de pe stradă, din mijloacele de transport în comun, mi-am dat seama cât de mult suntem obișnuite cu ”normalitatea” asta. Cât de firesc ni se pare să ne uităm seara în spate. Cât de normal e să caut locuri sigure într-o lume care nu e nici în război, nici în anarhie. Cât de diferit creștem. Cât pot ei explora și cât de limitat e perimetrul nostru. Țarcul nostru, ca niște pechinezi scoși la plimbare în parc. Orice ieșire în afara casei începe cu o evaluare. A spațiilor sigure și a celor nesigure. Cartografiem pericolul. Nici măcar nu mai suntem conștiente c-o facem, așa de dresate suntem.

Iar asta nu e normalitate. Ai grijă cum te îmbraci, ai grijă cum stai, ai grijă cu cine urci în lift, ai grijă la ce oră te-ntorci acasă, ai grijă ce zone frecventezi. Ai grijă. Ai grijă. Ai grijă. Viața unor eliberate condiționat, fără să știm ce ne-a condamnat la asta. Sămânța otrăvită care ne împarte în două: potențiale victime și potențiali agresori.

Mă bucur că femeile vorbesc. Mă bucur că eliberează tensiunea asta chiar și după 20, 30, 50 de ani. Mă bucur chiar dacă agresorii nu mai pățesc nimic acum (deși apar și nume, și consecințe). Mă bucur pentru că știm că nu suntem singure, nu suntem vinovate, că nu noi trebuie să plecăm capul și privirea. Știu cât de fragile sunt astfel de momente, nu mă aștept să producă miracole, dar tot mă bucur. Atâta timp cât văd reacții de tipul ”băi, n-am știut că e așa de nasol, că sunteți așa de multe, că ei sunt așa de mulți și de printre noi”, nimic nu e în zadar.

Și mă oripilează acuzele. Blamarea victimelor. De la oricine ar veni. Femei și bărbați, deopotrivă.
Băieți și fete, sunt niște lucruri care nu-s negociabile, nu se discută:
1. Victima nu se blamează NICIODATĂ. Sub niciun fel de circumstanță. Nici dacă se duce noaptea, cum spunea nu mai rețin cine, să-i arate unul timbre și ăla-i arată pula. NICIODATĂ. Nu ea a încălcat contractul, ci el. Și dacă s-a răzgândit, dacă i-a acceptat inițial avansurile, iar apoi, n-a mai răspuns la ele, e dreptul ei s-o facă și NIMENI nu te poate constrânge la nimic.

2. Hărțuirea nu e despre sex, e despre putere. De-asta e irelevant cum te-mbraci, cât sex-appeal ai sau nu. Sunt hărțuite și violate copile, femei mature, femei bătrâne, silfide sau supraponderale, femei de toate categoriile.

3. Culpabilizarea victimelor în spațiul public nu face decât să-ntărească agresorilor sentimentul că fapta lor nu e reprobabilă și să determine alte potențiale victime să tacă pentru că blamingul asta face: amuțește, bagă pumnul în gură, te anihilează.

4. Nimeni, dar nimeni, nu are dreptul să chestioneze o victimă, să-i judece alegerile. De ce ai tăcut atunci? De ce vorbești acum? De ce n-ai spus părinților? De ce n-ai țipat? De ce n-ai lovit?

5. Faptul că există acuze false de viol/hărțuire/agresiune nu le face nelegitime pe cele reale.

6. Fluieratul pe stradă, păpușă, zână, ce ți-aș face, ce ți-aș da, ce te-aș linge – nu validează pe nimeni. Iar dacă tu te simți flatată de asemenea reacții, nu am să-ți spun eu ce mi se pare în neregulă cu modul în care receptezi acest gen de atenție, spun doar să nu mai presupui că toate tânjim după asta. Da, există și priviri după care simți nevoia să faci duș.

7. Chiar dacă ai fost tu însăți o victimă, asta nu-ți dă dreptul să le acuzi pe cele care n-au acționat ca tine. Suntem diferite, interiorizăm diferit, momentul, circumstanțele, puterea pe care o găsim sau nu în noi, răspunsul celor din jur, așteptările, mediul din care venim, poveștile precedente, modelele pe care le avem, tiparele pe care le-am dezvoltat, toate sunt diferite.

8. Nu vă mai așteptați ca victima unui abuz de orice fel să reacționeze cum ați văzut voi în filme. Să se ridice plină de sânge, cu dinții în batistă, și să-și caute dreptatea. Nu într-o societate în care reacțiile pe care le vedeți acum sunt regula, nu într-o societate în care cei care-și molestează copiii sunt cercetați în libertate, nu-ntr-o societate în care un sat întreg se coalizează ca să apere 7 violatori, nu într-o societate în care până când nu ești schilodită și moartă, poliția nu reacționează.

9. Aș vrea să văd mai multe mărturii masculine. Aș vrea să aflu mai multe despre cum se văd relațiile dintre sexe din papucii lor. Despre cum sunt ei dresați de mici. Să fie ”bărbați”, să apuce, să ia, să nu se uite ca proștii, să nu plângă, să fie ”tari”. Despre drumul lor, despre evoluția lor, despre durerile lor și despre lecțiile lor. De la trasul de codițe la grădiniță și frecatul cu zăpadă ca formă total acceptabilă social de a interacționa cu celălalt sex. Cine ne spune, cine ne învață că, dacă un băiat te agresează astfel, înseamnă că te place. Și e ok. Și să te simți flatată. Am văzut un singur exemplu notabil, Norbert Matei, pe care-l aplaud și aici.

10. Contrar a ceea ce susțin oameni ca Liviu Mihaiu, refuzul unei femei trebuie luat în serios. Nu, nu e ca la polițist, care trage două focuri de avertizare tocmai ca să preîntâmpine un act ireparabil, el fiind cel care-l va comite. Încetați să mai popularizați tâmpeniile alea, glume și clișee obosite, cu femeile care spun una, dar vor alta și care nu știu de capul lor, dar, ce noroc, sunt unii care pun scheme de ”traducere” pe net și gata, am rezolvat marele mister. Nu e Nu. Nu vă mai chinuiți cu figurile de stil. Ambiguitatea pe care-o reclamați nu vine dintr-o incapacitate a noastră de a spune ce vrem, ci dintr-o vreme în care ne era interzis să spunem ce vrem.

11. Sintagmele ”de proastă/de prost a pățit asta” și ”selecție naturală” însoțită de ridicare din umeri spun enorm de multe despre noi. Răul din jur, agresiunea, uneori chiar și moartea (câți oameni care se sinucid sunt judecați post-mortem de semenii lor? Câți oameni care-și mărturisesc public depresia sunt puși la zid, acuzați de slăbiciune, de mămăligi, de ”pizdă-plânge”, de mofturoși, de oameni care n-au habar ce-s ”greutățile adevărate?) sunt puse pe seama ”prostiei”. Nouă nu ni se poate întâmpla pentru că noi suntem ”deștepți”. Vigilenți. Noi ne-am măritat cu bărbatul potrivit. Noi am ieșit în locurile potrivite. Ea n-a făcut-o, deci, e proastă, deci, merită ce i s-a întâmplat.

12. Încetați cu tirania ”femeia puternică face și drege”. Impuneți o grilă rigidă, artificială unui om din carne și oase care trebuie să încapă într-o realitate extrem de schimbătoare, cu extrem de multe variabile. Sunt țșpe moduri de a fi puternică, așa cum sunt țșpe moduri de a trăi.

Nu, NIMENI nu merită așa ceva. Cu fiecare acuză pe care o aruncați victimei, scuzați agresorul. Ce spune asta despre alianța dubioasă pe care-o faceți? Cam la ce fel de compromisuri sunteți dispuși pentru a vă crea zilnic iluzia că sunteți ”deștepți” și pe voi nu vă poate atinge nimic?

by

Cuvinte şi stări.

22 thoughts on “Un rezumat personal al campaniei ”MeToo”

  1. Ioana

    De acord cu ce ai scris, numa ca in unele cazuri, cred ca e vorba doar de instinctul ala animalic, pe care cica, nu si-l pot stapani. Unii sunt mai brute decat le dai tu credit. Astora le-as taia “stremeleul”.

  2. Dacă nu-s cazuri patologice, asupra cărora trebuie să se pronunțe specialiștii, nu există așa ceva. Că nu și-l pot stăpâni.

  3. Irina

    Iti asteptam textul. Nu am nimic de adaugat, e foarte bine punctat. Nici eu nu am avut parte de chestii grele, doar atitudini misogin-animalice pe care, cumva, cred ca toate le intalnim. Aferim, Nora!

    Si da, se pot abtine sau gasi solutii sa se opreasca, nu e de taiat nimic. Alea sunt cazuri patologice.

  4. Alexandru

    Legat de punctul 9.
    Mergeam pe strada adancit in ganduri. La un moment dat, m-am trezit cu o palma peste fund. Mi-a luat vreo cateva secunde ca sa procesez ce se intamplase. M-am intors si doua fete se uitau chicotind la mine.
    Eram uluit, nu stiam ce reactie sa am. M-am intors cu spatele, am considerat ca e o gluma prin care vreau sa spuna ca le place de mine si m-am indepartat in directia opusa ca sa evit alte incidente.
    Mi s-a mai intamplat si sa fiu strigat pe strada, insa astea le-am rezolvat usor marind pasul.

  5. Lore

    Ma bucur sa vad scris toate sentimentele pe care le-am simtit in ultimele saptamani, Multumesc Nora ca ai reusit sa ma faci sa simt ca nu sunt singura si sa mai pot spera ca lucrurile se pot schimba.

  6. Alexandru, dacă ai luat-o în direcția opusă, deduc că ți-a fost teamă. 🙁 Nimeni nu ar trebui să transmită că te place astfel, femeie sau bărbat.

  7. bele

    O data un amic a vazut un video demonstrativ cum e hartuita o tipa pe strazile di n Brooklyn parca. Si ma intreaba ce a vrut sa zica exact videoul (pe bune?). Ii explic, la care raspunsul stupid: aaa, ca si barbatii sunt agresati de femei, ca femeile sunt asa si pe dincolo, ca si aia era imbracata nush cum. Pe bune Einstein?! M-am enervat si stapanindu-mi dezgustul: i-am explicat ca proportia e mai mare la femei, si de lunga durata, deabia ce am iesit dintr-o lunga istorie de opresiune asupra femeilor (drepturi, mentalitati, practici, si nici nu e inca in toate tarile). Si cum de ai sarit tu repede la cauza barbatilor inainte ca macar sa acorzi putina atentie subiectului. Intre timp m-am convins cat de misogin si inapoiat e amicul (si ca lipsele in educatie si gandire ii vin din copilarie si mediul frecventat :(. Dezamagitor.

  8. Cristina

    Cred ca este cel mai bun articol pe care l-am citit pe aceasta tema. Trist. Si frumos. Real. Multumesc. Nora Pavel!

  9. Muriel

    As avea si eu ceva de adaugat la articolul tau, Nora: e prea mediatizata violenta impotriva femeii, mai ales la TV. Si se mai difuzeaza pe scara larga si ideea ca femeia e un obiect de consum. Ca tot e consumerismul la moda, de ce n-ar include in categoria asta si fiintele umane, nu?

  10. Stanesco-Mouron Alexandre

    Este absolut pertinent dar mai ales patetic ceea ce afirmați. Din păcate “noi” bărbații (mă exclud din cazuistică) avem tare indicibile, latente. O violență infinită deghizată în acea noțiune abjectă de “virilitate”. Pseudo de altfel. Aceşti monştrii testiculați -- scuze ! -- au existat, există şi vor exista. Scuzați-mi cinismul dar binomul violență-virilitate este o tristă axiomă. Vă doresc (totuşi …) sincer o abordare rezilientă, dacă este posibil.
    Salutări cordiale şi un weekend calm.
    A. S.-M., Arch.

  11. Bele, unii nu-și imaginează proporția fenomenului sau cred că, dacă nu fac ei, nu face nimeni. Alții, și dacă le spui, minimalizează sau acuză victima. Și tot sistemul nostru îi duce la asta.

  12. R

    Si totusi nu multe avem curajul sa postam hashtagul, stergem orice indiciu si pastram povestile pentru noi, undeva intr-un coltisor. Pentru ca a le impartasi cu persoanele apropiate, cu familia, inseamna a-i supune si pe ei suferintei, si cine mai vrea sa adauge si asta la povara deja existenta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *