În fiecare noapte, fata asta cu gene false
Învia animale mici în șopronul din spatele casei.
Pe șira spinării, gândaci mari și grași,
Cu picioarele înmuiate în mierea tulbure a sentimentelor,
Îi numărau cadențat vertebrele.
Frământa viața într-un lighean și o lăsa la dospit,
Pe sobă, departe de apa rece,
În spatele deșertului galben-lămâie.
Apoi, își freca palmele și-și decupa unghiile,
Degetele,
De sub mâzga prăfoasă a vieții.
Își trecea peria de sârmă
Peste păcatele tatălui ei,
Iar pielea i se scămoșa
Și-i devenea din ce în ce mai subțire,
Aproape transparentă.
Să fie curată,
Să fie curată,
Iar luna să-i curgă prin oase.
Viața creștea tăcută, ca o tumoare.
Pe uliță, treceau în noapte elefanți fantomatici,
Vulpile nășteau pui cu boturi oarbe
Căutând sfârcurile crăpate.
În fiecare noapte, fata asta cu gene false
Învia animale mici în șopronul din spatele casei.
🙂
În fiecare miez de zi, fetei ăsteia îi cad genele false.
Și îi cresc unele din mătase
(probabil de la ceva antene de buburuze fragile).
Și fata devenea extrem de frumoasă:
pielea îi strălucea și avea reflexii de chilimbar,
din carne dospită moleșitor cu mierea grea.
Ai citit prea mult Povestea Porcului. Nu-i pică, domnule, nimic. Și era frumoasă și înainte.
Erau frați.
Fata și porcul?
Nu!
Porcul era frate cu animalele mici, nu fata cu gene false.
Păcat, i-ar fi prins bine un frate.
Fotografia? 🙂
Eh, e nițel cam strâmbă. 😀 O sculptură care mi-a plăcut. Animale pe pește.
Stilul îmi pare familiar. Nordic. 🙂
Da, da, au pești mulți acolo.