La Mort de Louis XIV – forme, supe, trupuri

Zile împresurate de moarte. Morți reale, din praguri diferite de (i)realitate, de apropiere/depărtare. Și morți istorice devenite cinematografice.
Aseară am văzut ”La Mort de Louis XIV”, în regia lui Albert Serra și cu Jean-Pierre Léaud, în rolul regelui, un Léaud lansat în plină glorie a Nouvelle Vague, venit să dea trup – muribund, la 73 de ani, unui monarh de 76.

Sufocant, tot filmul se desfășoară în dormitorul în care apune Regele-Soare (previzibilă, știu, dar nu m-am putut abține).
Scenele sunt mai mereu la ore vesperale sau nocturne, în penumbră sau la lumina palidă a lumânărilor.
În dormitorul lui Louis XIV, sunt materiale grele, brocarturi și catifele, peruci luxuriante, o materialitate care apasă, iar chipurile, în primplanuri care-ți suflă în față, par portrete în stilul lui Rembrandt. Corpul Regelui însuși pare o povară, un obiect străin lui, de care se desprinde cu fiecare oră care trece.

Cum privești o moarte anunțată?
Nu poți altfel decât descriptiv, cu lentilele din ce în ce mai aproape, respectând ritmul și pășind mereu în vârful picioarelor. Un film organic despre dezintegrare.
Lumina e scăzută, tonurile vocilor sunt scăzute, vorbele, puține, pașii, rari și măsurați.
Regele e bolnav, agonizează și nimeni nu-l poate smulge sfârșitului. Nici doctorul său, Fagon, nici medicii de la Sorbona, nici un vraci escroc, venit de la Marsilia, cu un elixir de spermă și sânge de taur și grăsime de broască. Totul reținut, ”regal”.

Ochii ce par din ce în ce mai departe, micile frivolități care revin rar ca o legătură din ce în ce mai subțiată cu vigoarea de odinioară. Ritualurile bisericești, spovedania, împărtășania. Regele pleacă și nu avem ce face decât să-i aducem ”un potage” sau un ”bouillon”, niște struguri aleși bob cu bob și un ”biscotin” cu vin de Alicante, din care abia poate gusta. Tout me dégoûte, tout me dégoûte, zice Regele.

Printre picături, Regele își îndeplinește prerogativele: e vizitat de Cancelar, i se cere aprobarea pentru construirea unui sistem de fortificații, e aplaudat când reușește să-nghită și i se cere să salute cu pălăria plină de pene, mărinimos și curtenitor, doamnele care ceruseră să-l vadă, dă sfaturi nepotului său, viitorului monarh, Louis XV. În rest, e ocupat să moară.

S-a tot afirmat în legătură cu acest film ideea că toți murim la fel, iar cangrena nu iartă pe nimeni. Nu asta a fost însă și impresia mea. Regele, da, era singur în spatele pleoapelor din ce în ce mai căzute, a privirii spre dincolo, a gurii încleștate, dar nu murea singur. Moartea, așa cum îi fusese și viața, era un act public. O pleiadă de personaje îi ”călcau” patul morții. Iar după marele final, corpul nu-i aparține nici în fapt, devine el însuși un bun public și un instrument, în mod ironic, pedagogic în cadrul unei scene care mi-a amintit, de data asta, de ”Lecția de anatomie a doctorului Tulp”.

7 comentarii la “La Mort de Louis XIV – forme, supe, trupuri


  1. 1
    Sevastita Tudose:

    Eu nu am văzut filmul,dar sunt curioasă,la moartea lui s-a strigat „Regele e mort” Iar imediat s-a strigat„Trăiască regele” ? Adică Louis XV ? Parca acesta este protocolul !


  2. 2
    Seva Tudose:

    Ce este crunt de adevărat ? Viața este atât de scurtă ! Și toți ne ducem indiferent de starea socială,nu știu dacă este o consolare pentru cei mai nefericiți…ori este o salvare ?


  3. 3
    Nora:

    Nu s-a strigat, nu în film, cel puțin. Au constatat doar sec și au început să-l taie.


  4. 4

    „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp“ a fost primul tablou care m-a impresionat în copilărie. De aceea oare oi fi urmat o facultate în care am disecat aproape toate speciile de animale domestice?
    De ce l-au măcelărit la sfârşit? În pur scop pedagogic sau ca să fie siguri că a mierlit-o?


  5. 5
    Dan Alexe:

    Nora? Dan Alexe aici… O mică remarcă filologică, dacă vrei să mă contactezi pe:

    dan.alexe@me.com

    E vizavi de text și destul de important, chiar dacă poate să pară pedant.


  6. 6
    Nora:

    Merci, Dan, m-a contactat amicul tău. Nu e deloc pedant, nu pot să cred ce greșeală grosolană am făcut.


  7. 7
    Nora:

    Victor, el a cerut ca inima să-i fie trimisă la iezuiți. Dar cred că era una din practicile vremii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *