Mai știi, dragul meu A., când ai decis să mă omori?

Mai știi, dragul meu A., când eram în pensiunea aia prăpădită de la malul Atlanticului și era frig și eu stăteam în ușă cu tălpile goale pe gresie, și tu ai decis să mă omori? Era după prânz, vântul fierbinte afară, satul era pustiu după ce plecaseră surferii și noi dădeam târcoale, arși de soare și lâncezind, neîndrăznind să ne mișcăm de acolo, târându-ne de la taverna de jos în cameră și din cameră la tavernă, mâncând sardine cu lămâie, bând vin ieftin și făcând sex fără chef, din lehamite, ca să nu mai fim nevoiți să ascundem tăcerile care ne țineau ca niște cămăși prost croite peste pielea care ardea.

Iar am divagat, ăsta-i cusurul meu, nu pot ține linia dreaptă. Așadar, mai ții minte, dragul meu A., când ai vrut să mă omori? Îmi dădusem jos sutienul să-l curăț de nisip, m-am uitat la tine, eu am știut-o, tu ai știut-o, n-a mai fost urmă de îndoială și nici măcar n-a mai fost energie și n-a mai fost nici rost să-ncercăm să tăgăduim ceea ce amândoi vedeam atât de clar: ne uram. Ne știam atât de bine, că nu ne mai suportam, lumea nu ne mai încăpea, era ca și cum umbra ne-ar fi ținut mereu o oglindă și asta era mai mult decât poate îndura orice om decent. Și mi-ai zis doar atât: fii și tu o dată măcar o femeie rezonabilă.

Știam prea bine că exhibiționismul ăsta modern, obiceiul ăsta dezgustător al căutatului, al puricatului așa-zis terapeutic, precum maimuțele în cuști la grădina zoologică, nu va aduce nimic bun. Dar m-am lăsat ispitită de ideea unei improbabile izbăviri. Am fost neglijentă, ce să mai. Nici nu m-a mirat prea tare că voiai să mă ucizi. Dacă n-aș fi fost așa de leneșă și atât de al dracului de obosită, probabil și eu aș fi vrut să te omor.

Mă gândeam că o să dau ortul popii cu tălpile negre, nu apucasem să mă curăț de toată fâțâiala pe dalele murdare. Cel mai probabil, mă gândeam, mă vei strangula. Forță aveai destulă când intrau dracii potriviți în tine. Altceva nu aveam, doar brațele, incredibil de goi eram, amândoi, comozi și dezorganizați. Tu mă priveai, aveai ochii limpezi, netulburați, cum de puține ori te văzusem. În sfârșit, știai ce aveai de făcut.

Ce sens avea să fug? Oricum, erai lipit de mine, unde să mă bag? Și, pe urmă, ce să fac? Numai gândul mă obosea, vulgaritatea unei ”vieți noi”, sintagma în sine, îmi făcea gura pungă.

Mă mai gândeam la apartamentul în care stăteam cu chirie și în care înghesuisem tot felul de tâmpenii și capete de vieți și la câinele pe care-l lăsasem acolo. O instruisem pe o vară îndepărtată și cam imbecilă să vină să hrănească și să plimbe câinele până pe 30 septembrie, când i-am spus că voi reveni negreșit. Asta e, nu voi veni, câinele va muri de foame și eram sigură că se vor găsi câțiva idioți sentimentali care vor fi convinși că e un semn și vor decide să mă înmormânteze odată cu câinele. Chestie care m-a cam enervat și am vrut să-ți spun, dragul meu A., să nu-i lași să mă îngroape cu câinele, așa, de dragul vremurilor când credeam că ne iubim și poate chiar ne iubeam, cine știe, ceea ce e un truc cam ieftin, cam uzat, dar n-aveam chef să invoc ceva mai bun, m-ar enerva înghesuiala, câinilor le pute gura și am putrezi amândoi și părul meu s-ar amesteca cu blana câinelui și saliva mea cu saliva lui și asta-i ceva profund tulburător. Pe urmă, mi-am amintit că eu n-am câine, așa că nu te-am mai bătut la cap și am tăcut și am fost tare mulțumită că n-am făcut risipă de cuvinte și că nu trebuie să suport halena niciunui câine, ce bine că n-am câine, urăsc pălăvrăgeala. M-am întors cu spatele și cu tălpile și am zis teatral:
– Fă ce ai de făcut.


Sursă foto: freeimages.com.

2 comentarii la “Mai știi, dragul meu A., când ai decis să mă omori?


  1. 1
    Danny:

    Iar cu omoruri, Nora? Am citit doar titlul.
    Pana la finalul povestii, poate or da-o-n sex.


  2. 2
    Nora:

    N-o dau, nu mai citi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *