Când a murit pisicul Tomiță

Când a murit pisicul Tomiță, aveam 11 ani și 5 luni, aproape 6. Am plâns mult și nici nu m-am uitat la napolitanele Joe, aduse de bunică-mea ca să mă consoleze. Ai mei au decis că eram prea fără viață în mine, prea fără vlagă, prea moale și prea sentimental, prea cu ochii după flori și pisici, și m-au trimis la judo. Nu-mi plăcea la judo, dar tuturor băieților le plăcea și a trebuit să tac. În fiecare marți după-amiaza, știam că o să mi-o fur acolo. Mă duceam spre clubul sportiv dând cu piciorul în pietricele pe drum, sperând că din ele o să crească un bolovan maaaare, cel mai mare din lume, sau un râu, ca-n fața femeii ăleia din Monastirea Argeșului pe care ne-o citise, cu intonație, profesoara la școală și așa n-o să mai fiu nevoit să mă duc. Sensei mă privea cu un soi de dispreț amestecat cu milă. Nu mă deranja.

Ai mei mă-ntrebau ce-am făcut. Ziceam mereu că bine. ”Ai trântit și tu pe careva?”. Mințeam că da. De fapt, nu trânteam niciodată pe nimeni. Dacă n-ar fi fost bine, taică-meu mi-ar fi tras una peste cap și ar fi bombănit că mie nu-mi place niciodată nimic, că el se zbate să ne aducă de toate și cu cine m-o fi făcut maică-mea, că n-o să fiu bun de nimic în viață. Maică-mea, de obicei, în astfel de momente, se apuca să spele vasele sau să frece aragazul. Așa că, totul era bine și la judo, și în general. Viața nu știam când începe, nu mi se spunea. Mă-ntrebam dacă și atunci o să fiu obligat să mă duc la judo.

Tomiță fusese un motan rău. Răspundea mângâierilor mele repetate cu zgârieturi. Dar nu-mi păsa. Cumva, Tomiță era singurul care nu-mi reproșa că venirea mea pe lume îi încurcase planurile de viitor. Dormeam amândoi în aceeași cameră, complet dependenți de părinții mei. Ei erau cei care îi puneau boabe lui Tomiță în castron, ei îmi puneau și mie sandviciul cu șuncă de Praga pentru școală în ghiozdan. El trebuia să mănânce boabele, eu sandviciul. Tot ei îl târau pe Tomiță la veterinar, iar pe mine, de ani de zile, într-o sală înțesată de mame cu copii mici, mai mici decât mine, care plângeau, pe ritmuri, intensități și tonalități diferite, în ceea ce se chema ”campania națională de vaccinare”, cum scria pe un afiș, contra diferitelor boli, microbi, bacterii și ce mai e rău pe lumea asta. Odată ce noi, copiii, încurcam planurile părinților, trebuia să fim cântăriți, înțepați și vaccinați ca să nu stricăm și mai rău lucrurile pe lume.

Când i s-a făcut rău lui Tomiță, s-a băgat sub pat și n-a mai vrut să iasă de acolo. Maică-mea a adus mătura ca să-l scoată, că vomitase ceva galben și mucios și tata a zis c-o să împută parchetul și nu mai ai cum scoate mirosul și el n-are bani să schimbe parchetul una-două, după cum ni se scoală nouă, mie și lui Tomiță. Și l-au scos și l-au dus la veterinar și i-am întrebat ce-a zis doctorul, dacă Tomiță se face bine, și ei au zis că asta e treabă de oameni mari. Și Tomiță a murit în coșulețul lui, că n-a mai avut putere să se bage iar sub pat. Moartea era treabă de oameni mari. Și de pisici, se pare.

La șase luni după ce-ncepusem cursul de judo, am împlinit 12 ani și am decis că e momentul să fac și eu o treabă de oameni mari. Încă nu știam dacă viața începuse, dar nu voiam să mai fiu molâu și s-o aștept. Mai știi, poate nici nu-ncepea.

Sursă foto: freeimages.com.

12 comentarii la “Când a murit pisicul Tomiță


  1. 1
    Danny:

    Mi-a placut! O poveste plina de sensibilitate, de neintelegere, de indiferenta din partea celor mari asupra sufletelor mici si firave. Si care, de fiecare data, se lasa cu disparitii neasteptate ale celor dragi.
    Si mie mi-au placut animalele de cand eram mic, in special cainii si pisicile. Dar imi placeau si gainele, si ce le mai studiam in curtea bunicilor in perioadele de vara tarzie, cand totul era amortit din cauza caldurii din timpul orelor de dupa amiaza. Si atarnam meditativ pe o saltea veche pusa la aerisit de maya in curtea ei, si ma uitam cu mare atentie sa observ pasarile din curte.
    Apoi, ma duceam la doua case indarat, la sora bunicii al carei sot crestea porci. Avea peste 20 de porci in 4-5 cocini, si treceam prin dreptul fiecareia pentru a vedea porcii. O singura cocina adapostea scroafa cea mare cu purcelusii. Era o placere sa-i admir. Le dadeam sa manance un fel de napolitane expirate si eram tare bucuros ca reusesc sa-i hranesc. De multe ori, gustam si eu din acele napolitane. Erau bune.
    Dar nu eram molau, si niciodata docil in fata cuiva, nici macar in fata parintilor sau bunicilor mei. Eram cel mai bun la bataie din clasa, iar micii mei dusmani imi stiau de frica.
    De la 7 ani, mi-aduc aminte, trageam imaginar cu sageti in cer, deoarece stiam ca de acolo vine raul pe pamant. Din cer. Bunica-mea imi spunea: “Uite, vezi, daca nu esti cuminte, Doamne Doamne o sa te pedepseasca cu batul ‘cela.” De abia a 4 sau a 5 a oara am luat-o in serios si m-am dus in bucataria de iarna sa vad icoana respectiva. Era Iisus ce tinea in mana crucea. Acela era batul de care imi tot vorbea maya si ma tot ameninta c-o sa ma bata intr-o zi Doamne Doamne, daca nu eram cuminte…………………………………………………………………………..


  2. 2
    Nora:

    Mă bucur că ți-a plăcut, Danny. 🙂


  3. 3
    Danny:

    Da, mi-a placut. Si scena din “Bors de cocos” cu pisicuta care manca repede, aproape pe ascuns si cu ochii mereu atenti in jurul ei, ca nu care cumva sa-i fure mancarea alta fiinta pisiceasca sau caineasca. Descrierea scenei e superba, ma reprezinta, am vazut-o si trait-o de multe ori cand eram mic. Cum am trait-o, vrei sa ma intrebi? Simplu, mi-am imaginat ca eu sunt pisica, sau m-am imaginat jucand celalalt rol, al cainelui, si ce as face eu in situatia respectiva. Asa imi joc si-mi traiesc rolurile in viata. Pentru a-i descoperi pe ceilalti.


  4. 4
    Nora:

    Chiar voiam să te întreb, dar nici n-am mai apucat!


  5. 5
    Danny:

    Ai vazut cum te-am intuit? Imi place sa observ oamenii, tot ce misca pe pamant. Imi place sa intru in mintea lor, daca se poate. M-am imaginat si-n roluri de om rau, criminal, nenorocit, “crud si gatit”( asta este o carte scrisa de Claude Lewis Strauss). Am glumit. Nu ma simt bine in aceste roluri, nu sunt eu.


  6. 6
    Nora:

    Claude Lévi-Strauss, bre.


  7. 7
    Danny:

    Corect, Levi. Am citit-o acum 20 de ani. Si tot de el: “Tropice triste”.
    Iar acum, chiar acum citesc:………………………………..


  8. 8
    Danny:

    “Societatea civila”……………..de Cristian Parvulescu.
    Este o carte aparuta anul trecut. Am nevoie de ea pentru proiectul meu.
    Luna trecuta am cumparat 21 de carti noi, comandate online, pe care am dat peste 600 lei.


  9. 9
    Manuella:

    Danny, cum să scrii numele bunicii, maia îi spuneai, nu?, cu y??
    Eu nu înțeleg de ce ne tot spui că erai cel mai bun la bătaie din clasă imediat după ce vorbești de sensibilitate.
    A, că erai meditativ de mic deducem. Uite, ai crescut și știi ce cărți să alegi.
    Nora, ia pixul degrabă și notează! Zi, Danny, e și vreuna mai deocheată?


  10. 10
    Danny:

    Asa imi place mie sa scriu cateodata cu Y, W. Imi plac aceste litere. Dar corect este MAIA.
    Nu fac caz de acest lucru, nu este o impietate adusa unei persoane. La mine, iubirea, respectul pentru cineva stau ascunse intr-un colt stingher al sufletului, chiar daca, de insemnate ori, priceperea de a le scoate la iveala intarzie sa apara.
    Ma aflu intr-o antiteza cu personajul din aceasta poveste, lui nu-i placea judo, sportul in general, mie mi-a placut educatia fizica si ii cotonogeam pe cei care ma provocau.
    Apoi ma aflu intr-o antiteza cu mine insumi:
    1 -- Pe de o parte, eram un bun sportiv, bataios la nevoie, ma consideram un fel de voievod care stia sa se apare si sa-si apere si “tara” (luam apararea celor mai slabi din fata puilor de golani, apoi vezi interventiile mele din natura: broasca din gura sarpelui, atasamentul meu fata de puiul de bufnita),
    2 -- Pe de alta parte, eram un copil hipersensibil, meditativ, iubitor de oameni adevarati, de animale, de lucruri frumoase.
    Cartile pe care le-am cumparat sunt de istorie recenta (1990 -- 2017), politologie, sociologie, economie.


  11. 11
    Manuella:

    Broasca și puiul și voievodul!
    Danny, totuși, pentru un copil hipersensibil, să sari la bătaie și să le spargi ălora nasurile? Copiii hipersensibili sunt delicați, timizi, nu sunt Jackie Chan.


  12. 12
    Danny:

    Manu, exista o diferenta intre o persoana care ataca prima, de obicei acestia sunt golani, pui de interlopi, provocatori, si o persoana care se apara sau doreste sa ia apararea altei persoane aflate in dificultate.
    Gandeste-te numai la faptul ca te afli singura pe o strada mai dosita, ziua sau noaptea, si te ataca doi nenorociti pentru a te viola sau pentru a-ti lua banii, iar tu nu te poti apara. Chiar in acel moment, apare o persoana de bine, care sare in ajutorul tau. Ii vei multumi toata viata pentru gestul facut.
    Un tip sensibil nu este obligatoriu sa fie si timid, sunt cazuri cand sensibilitatea si spiritul combativ salasluiesc in aceeasi persoana.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *