O femeie pricepută

Era după-amiaza noastră de tenis. Jucam fără chef, fără plăcere, dar cu patimă, privindu-ne cu ură. Ura era ușor de deghizat aici, putea fi confundată cu spiritul competitiv. Copiii se alergau în jurul terenului, după ce se plictisiseră urmărindu-ne. Tensiunea creștea cu fiecare minge, pe măsură ce rederulam în minte, înainte și înapoi, cearta de dimineață, deasupra ceștilor de cafea și a pâinii prăjite cu unt și dulceață de portocale (aflaseși că nu mă dusesem să plătesc impozitele și acum urma să achiți penalizări. Uitasem, iar tu nu pricepeai cum e posibil așa ceva, câtă lipsă de imaginație, zău). La ultimul serviciu, mi-ai trimis-o direct în abdomen. Am crezut că m-am rupt în două. Mi-am dus mâinile spre măruntaie și erau reci, și erau calde. N-am mai stat să văd încotro s-a dus mingea, iar tu ai ridicat din umeri a nepăsare. Am trântit racheta și am luat-o de-a curmezișul terenului spre vestiare.

Știam că simți nevoia să mă pedepsești, știam că m-ai fi călcat în picioare, simțeam asta aproape palpabil, furia se materializa în aerul dintre noi, dar civilizația și cultura în care crescuserăm nu te lăsau să-ți recunoști pofta de sânge. Chestie care mă amuza teribil. Ce măcelărie, ce abator erau în culise, iubitule. Miam, miam. Mocneam la foc mărunt, până când izbucneai sau până când apărea o supapă, o spărtură în zidul care ajunsese să fie căsnicia noastră. Zi de zi, băgam lemne în cazan.

Cel mai mult uram stridențele, iar tu numeai asta, pe căi indirecte și prin aluzii bine țintite, ipocrizia mea. Inutil să mai spun, erai un individ tare strident. Ajunsesem însă într-un punct în care nu-mi mai păsa de ce trezesc în tine. Ba chiar aș fi făcut orice ca să-ți ofer noi și noi muniții. Să-ți fiu țintă ajunsese noul meu hobby, carnea mea era carnea cu care alimentam tunul. Cam așa. Și aveam grijă să te aprovizionez din belșug. Făceam tot ce știam că ai să urăști și, vai, cât de bine îți cunoșteam punctele slabe, nevralgiile, micile idiosincrazii, locurile în care falsai, mistificările și automistificările. Ce balon mare, ce balon tentant erai tu, dragul meu.

Când mă priveai cu fața aia, transfigurată de furie, cu venele zbătându-ți-se pe tâmple, îmi imaginam cum ar fi să te scuip. Vizualizam flegma scurgându-se pe obrajii tăi și regretam că nu știam cum, pur și simplu, nu-mi ieșea. Sau, dimpotrivă, să-ți fi trimis bezele. Asta probabil te-ar fi înfuriat mai rău, minimalizarea valului de mânie și revoltă care se ridica din tine, spargerea lui cu o agrafă de păr cu fluturaș. See if I care.

Cât despre tine, habar n-aveam ce-ți trecea prin cap. Știam de la prietenul tău (care, apropo, nu te plăcea prea tare) că le spui tuturor că stai cu mine numai și numai de dragul copiilor, că nu vrei să-i văduvești de dragostea și atenția unui tată și că, apoi, n-ai vrea să mă lași pe drumuri. Am râs isteric. Horia se uita nedumerit, s-ar fi așteptat să fiu jignită și, eventual, să cedez avansurilor lui, ca o formă de răzbunare. Nevolnicele competiții masculine. Nici măcar nu aveai idee ce înghețată le place copiilor și nici nu îți trecea prin cap că Tibi nu suportă să meargă în tabăra de schi, că-l detestă pe monitor, dar se duce numai ca să nu te dezamăgească pe tine, marele schior al neamului.
Nu mă plângeam nimănui. Ar fi fost o stridență și, în plus, ar fi dus la depresurizarea cabinei. Zborul trebuia continuat până la implozie.

Vorbeam acum câteva luni cu L. și am ajuns la concluzia că nu avem vocația fericirii. Că nu ne-a învățat nimeni, sau am fost prea leneșe, sau prea proaste, în fine, habar n-avem cum se tranzacționează asta și cât e de firesc s-o cauți măcar. Vital. O marfă după care nu alergam deloc, oricât ar fi stat alții la cozi. Cu cât stau și mă gândesc, cu atât sunt mai convinsă de asta. În schimb, m-am perfecționat în nefericire, iar cu tine ating uneori stări de absolută performanță, o Nadia Comăneci a bârnei coborârilor, o Lavinia Miloșovici a revenirii spectaculoase la solul loviturilor noastre tăcute, paralelor masacrelor noastre din ochi, peste cina sănătoasă, bio a copiilor. Hai, la masă, dragule, avem piure de țelină cu trufe și salată de untișor. Juriul a amuțit, arbitrii sunt în extaz, urale și aplauze furtunoase, tabelele de notare au fost date peste cap, publicul e-n picioare.

Cum zic gâștele alea, de gândesc în meme-uri și-s veșnic trădate, amăgite, înșelate, important e drumul, nu destinația. Ei, bine, recunosc cu mâna pe inimă: mă bucură, mă excită fiecare centimetru de nefericire și de chin. Apoi, trebuie să admiți, am o capacitate fantastică de adaptare la realitatea din teren, modific imediat traseul, evit obstacolele, reconfigurez.

Recunoaște, iubitul meu soț, și tu ești dependent de pâinea asta amară, frământată de mine, în care-mi picur revolta, și ura, și sila. În care îndes, înfig, împlânt tot ce știu și tu nu știi și tot ce crezi tu că știi. Uite ce frumos crește, uite ce frumos dospește. Sunt cea mai pricepută femeie din lume.

Sursă foto: freeimages.com.

2 comentarii la “O femeie pricepută


  1. 1
    Tania:

    întreg textul asta aduce cu o pădure deasa, nesfârșita, in care te rătăcești și in care ploua cu picături de otrava. aceste stari statute, recurente, care s-au tot frasunit in mine, când am citit, oh man.


  2. 2
    Nora:

    Da, m-am ”jucat” cu otrăvuri și grade sporite de toxicitate. 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *