Loving Vincent

Am văzut Loving Vincent și încă nu știu dacă este un film. Ce știu cu siguranță este că e un proiect nebunesc, de a cărui idee m-am îndrăgostit de când am auzit, acum câțiva ani. Probabil știți în ce sens filmul ăsta, o coproducție polonezo-britanică, în regia Dorotei Kobiela și a lui Hugh Welchman, este o premieră și nu o animație oarecare: primul film integral ”pictat”. 65 000 de cadre și tot atâtea picturi în ulei realizate de o sută și ceva de artiști, adunați din toată lumea (nu erau suficienți în Gdansk), picturi care se mișcă în fața noastră pe parcursul a aproximativ 90 de minute. Un carusel de culori, de tușe viguroase, în stilul lui Van Gogh, excepție făcând flashbackurile, cu incursiuni în trecut, care-s alb-negru, o nebunie de nuanțe, de cercuri, de linii care se rotesc, câștigă adâncime, curg unele într-altele.

Van Gogh este unul dintre cei mai fetișizați pictori ai tuturor timpurilor. De la căni cu floarea-soarelui (dețin una), la genți, tricouri, magneți, colecții ale unor case de modă celebre, reproducerile și adaptările după operele lui au cunoscut toate formele posibile ale comerțului. Astfel încât nu cred că există om care să nu recunoască un detaliu din Noapte înstelată, Lan de grâu cu corbi sau Floarea-soarelui. Cumva, mă temeam chiar de această suprasaturare, mă temeam ca filmul să nu îngroașe acest șir de copii cu un exemplu gigantesc.

Pretextul intrigii este unul detectivistic: aflarea circumstanțelor în care a murit pictorul. Este arhicunoscut faptul că moartea lui a intervenit în circumstanțe deloc clare, că a fost ”clasată” drept sinucidere, dar în istorie au rămas întrebări fără răspuns. Filmul nu are pretenția să elucideze misterul, reia piste mai vechi și mai noi, dar nu asta e important. Povestea, iar aici intervine ceea ce ar putea fi un punct slab dacă judecăm pur cinematografic, e una abia însăilată (mărturisesc, eram atât de captivată de culori și de ”galeria” mișcătoare în care filmul mă plimba, încât nu mai eram atentă la detaliile tramei). Ajunsă în punctul ăsta, îmi dau seama că nu joc cinstit: filmul ăsta m-a făcut să-mi țin respirația pentru că-mi place Van Gogh, firește. Dacă-l despoi de toată risipa asta nebunească, de luxurianța vizuală, de festinul ăsta smintit de culoare, nu mai rămân cu mare lucru.

Scenariul scârțâie, narativa amintește de Citizen Kane (mai multe perspective, unghiuri multiple, mai mulți martori asupra acelorași întâmplări), dar fără mecanismul impecabil acolo, personajele nu cunosc cine știe ce evoluție, așa că rămân imaginile. Imagini care creează un univers frumos în cel mai pur și tradițional sens al cuvântului, ăla de care ne e din ce în ce mai teamă. Postimpresionismul lui Van Gogh creează, cu ”tandrețe”, așa cum și-a dorit, o lume în care frunza, și lumina lumânării dintr-un han din Sudul Franței, și floarea și tot, și orice, toate contează, toate merită atenție.

Mă mai gândesc. Ce știu e că aveam nevoie de ceva frumos, ceva loving și lovely, pur și simplu, acolo, pe scaunul nu tocmai comod de la Elvira Popescu. Probabil nu e un film, dar e un tribut adus lui Van Gogh. E o van-goghizare a întregii lumi. Poate l-ar fi bucurat să vadă asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *