Când o evreică are o legătură extraconjugală cu un palestinian, nu-și trădează doar soțul, ci și țara

Reports on Sarah and Saleem este al doilea film al regizorului palestinian Muayad Alayan (ce sentiment bizar să vezi în paranteze ca ”țară” producătoare Teritoriile Palestiniene Ocupate), l-am văzut în cadrul festivalului Cinepolitica și spune povestea unei aventuri amoroase ilicite din toate punctele de vedere. Sarah (Sivane Kretchner) și Saleem (Adeb Safadi) sunt căsătoriți (fiecare cu altcineva), sunt de religii diferite, de etnii diferite, sunt din clase sociale diferite și trăiesc în zone diferite ale Ierusalimului: est și vest. Pe scurt, o poveste despre cum nu ne mai aparțin corpurile noastre atunci când politicul are un punct de vedere pe care poate să-l exprime și o face fără rețineri. Dacă vă deranjează spoilerele, poate ar fi bine să vă opriți acum din lectură.

Ceea ce, în mod normal, ar fi adus o tensiune de natură etică, despre (i)moralitatea adulterului, când trăiești în Ierusalim, este complicat, dublat de tensiuni de natură politică și socială. O legătură carnală, care putea fi ”oarecare”, sfârșește prin a implica serviciile secrete din cele două teritorii, iar individul se vede nevoit să aleagă între mai multe ”loialități”: loialitatea față de sine, loialitatea față de grupul din care face parte, loialitatea față de țară. Oamenii, dorințele și corpurile lor sunt biete elemente reziduale pe care mecanismele politice le scuipă, le elimină, le casează. Emblematică este o scenă: atunci când Sarah își mărturisește adulterul unei angajate-prietene, aceasta inițial îi spune că sunt ”lucruri care se întâmplă” și pare să manifeste indulgență. Când află că respectivul este arab, devine scandalizată. Adulterul, în sine, este scuzabil, etnia celui cu care-l înfăptuiești, nu. Atât Saleem, cât și Sarah sunt aspru judecați de grupurile cărora aparțin.

În inima conflictului israeliano-palestinian, legăturile dintre oameni sunt alterate, iar orice ieșire în afara zonei de siguranță (evenimentele care duc la arestarea lui Saleem sunt cauzate de o banală scenă într-un club din Betleem) are consecințe tragice. Saleem și Sarah, într-o stare de normalitate, nu ar fi avut de dat socoteală decât, cel mult, în fața partenerilor lor de viață. În Israel și Palestina, ei trebuie să dea socoteală instanțelor de judecată, poliției, serviciilor secrete, întregii societăți. În drum spre proces, Sarah este așteptată de mulțimi care-i urlă ”Bitch”, ”Traitor”. Iar toate astea, pentru că doi oameni și-au dorit și unit corpurile (nu știm dacă și inimile) într-un oraș rupt în două.

Poate că filmul este prea ambițios și, pe alocuri, nu poate răspunde tuturor provocărilor pe care le lansează. Poate unele reacții emoționale (mă refer, mai ales, la soția lui Saleem, Bisan, interpretată de Maisa Abd Elhadi) sunt ușor neverosimile. Dar cred că este nevoie de astfel de filme, este nevoie de astfel de exerciții de empatie. Iar o producție care implică actori evrei, regizor și scenarist – frați – palestinieni, case de producție din toată Europa plus Mexic e o bucurie în sine.

Și e cumva de luat aminte. Faliile sunt de mai multe feluri, nu mereu e nevoie de-o fâșie și de forțe de ocupație, de terorism, coloniști și radicalizare. E nevoie doar de-un conflict care să mustească și care să fie canalizat ”așa cum trebuie”. Să nu lăsăm ca trupurile noastre să nu ne mai aparțină. Să nu lăsăm ca o grupare, oricare ar fi ea, să intervină între două ființe umane. Noi suntem din carne, ei sunt din fier, din ziduri, din sârme ghimpate, din arme și ”rapoarte”. Ne vor frânge odată ce vor face muniție din noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *