In the Fade. O poveste despre terorismul ”surprinzător” și singurătate

În timp ce curgea genericul și sala se golea, stăteam țintuită pe scaun și tot ce articulam în minte era, total prostește, ”Oh, fuck! Oh, fuck!”. Fatih Akin rămâne cu In the Fade/Aus Dem Nichts (tradus în românește În întuneric, ceea ce nu-i deloc același lucru nici cu originalul, nici cu varianta în engleză) un maestru al tragediei umane, al camerei înfipte în durere și pierdere.

Katja Șekerci are, în ciuda premiselor, o căsnicie fericită. Nuri, soțul ei, este kurd (Fatih Akin a anunțat anul trecut un nou film, dedicat luptătoarelor kurde împotriva Daesh, având deja o tradiție în a aborda poveștile unor etnici cu care turcii nu au mereu cele mai prietenoase relații, ceea ce e, desigur, un eufemism, greci, armeni – despre The Cut am scris aici, fix în urmă cu trei ani), locuiesc în Hamburg (orașul personajelor din Gegen die Wand), iar căsătoria lor a fost încheiată în închisoare. Fusese condamnat pentru trafic de droguri, dar, după ispășirea pedepsei, a devenit un model de reabilitare. După eliberare, și-a deschis un birou de consultant fiscal și interpret, iar familia pare bine integrată în clasa de mijloc. Casă frumoasă, mașină frumoasă, tacâmul complet. Fiul lor întregește un trio perfect. Die Familie, primul act al filmului, compus ca vechile tragedii, din trei părți. Firește, ceva se întâmplă. Ceva rău, ceva foarte rău.

Ceva-ul acela vine sub forma unei bombe. La propriu. O bombă artizanală care face țăndări trei vieți frumos construite. De aici, începe observarea Katjei, supraviețuitoarea, monografia durerii ei. Akin o trece prin toate stările imaginabile: de la șoc, la conștientizare, de la amintire, la amorțirea durerii prin narcotice și alcool, numai pentru a reveni mai puternică, de la vizualizarea tragediei, de la reconstituirea în cele mai mici amănunte (atât în imaginație, cât și pe parcursul procesului ulterior, când ascultăm mărturia legistului, detaliind zecile de leziuni suferite de fiul preadolescent), de la urletul animalic la un palid surâs cu speranța că cei vinovați vor fi condamnați. Diane Kruger este senzațională în rolul Katjei (pe bună dreptate, premiată la Cannes pentru interpretare) și poartă mare parte din greutatea filmului. Celelalte personaje aproape că nu există și, admit, în legătură cu unele, cel puțin, am rămas cu impresia că filmul nu m-a ajutat să-i cunosc, să-i înțeleg, i-a ținut la distanță. Criminalii, de pildă, au rămas la statutul unor caricaturi.

Individul strivit de o ideologie criminală, căci intuiția ei se dovedește corectă: neo-nazismul nu e doar o abstracțiune, un gif de pe FB, un status sau un banc prost. E o realitate, iar Fatih Akin s-a documentat, pentru acest film, din evenimente petrecute pe parcursul primei decade a anilor 2000 în Germania, plănuite de trei neo-naziști din NSU, evenimente care s-au soldat cu moartea a zece oameni, kurzi, turci, greci și un polițist german, victime fără altă culpă decât aceea de a nu fi germani, în majoritatea covârșitoare. Iar până în 2011, s-a crezut că au fost uciși de mafia turcă, doar pentru că erau imigranți.

Filmul aduce în discuție prejudecățile. Ale propriilor familii, ale societății, ale autorităților. De câte ori are loc un atentat, se pleacă de la premisa că vinovat a fost un musulman sau un imigrant. Astfel se explică de ce atentatele comise în Germania de membri NSU abia acum au ajuns în instanță și sunt privite drept ceea ce sunt: crime rasiale, nu reglări de conturi cu mafia. Cu aceeași prejudecată se luptă și personajul Dianei Kruger.

Dar curțile de justiție judecă faptele și doar faptele, după cum se exprimă un judecător. Iar acestea nu sunt așa de inexpugnabile precum par, pot fi șubrezite, atacate, supuse mărturiilor și percepțiilor și, pe nesimțite, certitudinile se clatină. Actul al doilea se cheamă ”Dreptate”. Pe cât de plină de emoție este prima parte, cea dedicată modului în care Katja își trăiește pierderea, pe atât de sterilă este atmosfera din sala de judecată. Aici, camera se îndepărtează, ia distanță față de protagoniști, care par bieți pioni pe o tablă cu o geometrie lipsită de umanitate. Iar dreptatea este o promisiune a societăților noastre, nicidecum o siguranță. Iar când comunitatea nu-și face treaba, intervine individul. Katja, care are un tatuaj neterminat, la început, cu un samurai, închide cercul.

În a treia parte a filmului, scena se mută în Grecia. Unde-s ”Zorile aurii”. Și unde povestea-și află, sub un cer tulburător de senin, pe malul unei mări ireal de frumoase, printre pini mediteraneeni, deznodământul, pe fundalul vocii nazale, cu timbrul ei inconfundabil, a lui Lykke Li, cu I Know Places. Nu am putut să nu remarc coloana sonoră și cât de bine susține filmul. De altfel, titlul englezesc este și titlul uneia dintre piesele lui Josh Homme, de la Queens of the Stone Age.
Filmul ăsta mai vorbește despre ceva: despre cât de singuri suntem, de fapt, în fața durerii doliului. Despre cum nimic nu ne poate consola, despre cum nimeni nu ne poate ușura povara, despre cum nimeni nu o poate duce în locul nostru și despre cum cele mai importante decizii se iau și se trăiesc în singurătate. Eventual, cu o țigară și un shot în mână.

PS: timpul, nu mereu vindecător, mai are o calitate: e ironic și se joacă. Întâmplarea face ca azi să se împlinească 103 ani de la genocidul armenilor din Turcia. Încă nerecunoscut de statul turc.

4 comentarii la “In the Fade. O poveste despre terorismul ”surprinzător” și singurătate


  1. 1
    uc:

    tre’ sa-l vad 🙂


  2. 2
    Nora:

    L-am văzut la Elvira Popescu, cred că e prin mai multe cinema-uri acum. E foarte, foarte bun.


  3. 3
    uc:

    super 🙂 poate-l prind maine la un cinema 🙂 ms si o seara frumoasa!


  4. 4
    Nora:

    Și ție. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *