Marți. Rândul cinci

Nu-mi plăcuse niciodată roșul. Prea dramatic, prea strident, un efect mult prea evident, se cerea mereu neutralizat, iar în combinație cu negru, îmi părea cel mai țiuitor strigăt după atenție. Iar mie nu-mi plăceau strigătele, erau elemente de fisură într-un univers care oricum abia se ținea. Chiar din acest motiv, îi dădusem întâlnire într-o zi de marți în sala roșie a micului cinematograf din cartierul nostru. O încercare de a-mi domoli, de a-mi cuminți propriile idiosincrazii. Apoi, nu se presupunea că trebuie să fie o întâlnire neapărat plăcută. Sala fusese construită înainte de război, cu parchet care scârțâia și scaune roșii, îmbrăcate în catifea. Clasicele. Ponosită, mirosea a șoareci și a transpirație stătută.

M-am așezat în al cincilea rând și m-am pus pe așteptat. Nu ne mai văzuserăm de mult, dar asta nu-mi producea cine știe ce emoție. Aproape ațipisem, când am auzit ușa mare scârțâind. Am ridicat ochii și l-am văzut. Animalul se îndrepta spre mine, aruncându-și picioarele, cu căștile înfundate în urechi. Răzbăteau acordurile unui cântec de-ale lui Mărgineanu, cred că era cel cu Lupanarul din Fanar.

– Hai, dă-te mai încolo.

M-am dat. Și-a făcut loc și și-a aprins o țigară.
Eu nu mai fumam, dar animalul meu continua s-o facă. Nu-mi venea să spun nimic, întâlnirea, un soi de verificare de rutină, brusc, părea lipsită de sens. La urma urmei, știam fiecare unde-i celălalt, ce-nvârte, să ne vedem devenise redundant. Evident, știa ce-mi trece prin minte, de-asta nici nu s-a formalizat prea tare. Și-a scos o cască, a întins firul, mi-a pus-o pe urechea stângă, m-a prins de talie și m-a tras spre el. Brațul scaunului mă incomoda, dar n-am protestat. Era, într-adevăr, Mărgineanu. Mi-am lipit buzele de gâtul lui și l-am întrebat șoptit:

– Și? Ce mai zici? Ce mai faci?
– Dar tu?
– De parcă n-ai ști!

Și i-am dat un cot în burtă, ca și cum am fi fost prieteni vechi. Ceea ce și eram. Astea erau aparențele pe care le impuneam ca să se potrivească fondului. Tovarăși din copilărie, din vara aceea, cu puțin înainte de vacanța mare de după clasa a patra, când m-am întors acasă și am găsit-o pe Veronica beată-moartă, am crezut eu, de fapt, era moartă. Moartă de-a binelea și pentru totdeauna. Mereu am crezut că animalul e cumva moștenirea Veronicăi pentru că, de atunci, am fost nedespărțiți.

S-a întins spre mine, cu botul umed și rece. Mă amușina în decolteu, în încheietura cotului și pe spate.
– Miroși la fel.
– Tu, în schimb, tot a nimic miroși.
Brusc, s-a pleoștit.
– Nu am ce face, ma chère. Pe unde mă trimiți tu să-mi rup picioarele, e un deșert de inox. Nu-i vorbă, același soare și acolo, dar nici măcar praf și scaieți, ca-n westernuri, nu sunt. De când ai aruncat bombele alea, nu mai crește nimic. În fiecare zi, ridic câte o piatră, zgârm pământul ăsta metalic, din pilitură, și nimic. Niciun semn. Totul e orbitor și alunecos. Nu ai de ce să te agăți, nicio pictură rupestră, nicio ruină măcar. Cât crezi că mai durează?
– Eu știu? Până o da vreo ploaie.
– Da, da, și atunci o să crească rugina.
Și a plescăit nemulțumit, lingându-mi leneș lobul urechii.
– Nu glumesc, dacă o mai ține așa, ne ducem dracului. Și-așa nu știu cum am rezistat până acum. Vezi și tu ce faci.
– E vorba aia, ”cui pe cui se scoate”. Chiar cred că-i adevărată, numai că trebuie să te pricepi la fiare și să fii sigur că e vorba de un cui și prima dată, și a doua oară. Specializările au dispărut, acum se vând cuie lângă aspirine și cine mai știe care-i una și care-i alta. Mi-e să nu încerc să scot cuiul cu un piron.
– Fii și tu atentă.
Apoi, nu ne-am mai spus nimic. Și-a lăsat capul în poala mea, iar eu i-am suflat aer în urechi în timp ce îmi molfăia o coapsă.
– Hei, mă doare!

Afară, soarele arunca peste lume aluminiu încins.

Sursă foto: freeimages.com (Tarifa).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *