Inimă cu ierburi amare

Gloria avea locurile ei. Geografia ei. Malul unui lac, cu un ponton, și ierburi înalte și galbene. Gloria avea ferestrele ei care dădeau spre cer. Gloria avea soarele ei și lumina ei. Gloria avea locuințele ei lacustre în care se plimba desculță și punea flori în glastre. Gloria avea podurile ei, caldarâmul ei ud și cântecele ei. Gloria avea ciorapii ei, mările ei, pietrele ei, păsările ei, orașele ei și cutiile ei. Gloria avea minciunile ei, adevărurile ei și, mai ales, Gloria avea frumusețea ei. Ca oricare alta. În general, dacă trăgeai line și făceai adunări (Gloria nu se pricepea la asta), Gloria nu avea prea multe lucruri, dar toate, câte erau, erau născute din ea. Însă, oricât ar fi încercat, Gloria nu putea naște toată lumea. De pildă, nu putea naște zei. Și Gloria avea nevoie de zei. Altfel, ce sens avea privitul în sus și, în general, mai susul? Și cât poate trăi omul numărând numai crăpăturile din asfalt și mușuroaiele de cârtiță?

Gloria avea și bucătăria ei. Când în lume era trist, când zeii erau plictisiți și nu se mai uitau, Gloria își tăia o bucată mică de carne, o arunca în tigaie și o stingea cu ierburi amare și vin. Câteodată, un trecător bătea în geam și zicea:
– Hei, miroase bine. Mi-e foame, lasă-mă să intru, lasă-mă să mănânc.
Și Gloria deschidea ușa și-l lăsa.

În ultimul timp, era foarte trist în lume, așa că Gloria se ciorpârțea zilnic. Zeii erau ocupați cu altele și arderea ei trecea nebăgată în seamă, se risipea, se amesteca cu fumul de țigară, cu gazele de eșapament și mirosul de cartofi prăjiți de la McDonald’s. Ăștia, pe jos, ce mai căscau nările.

Dar uneori oamenii aveau nevoie de omlete. Sau de plăcinte cu brânză. Nu de carnea Gloriei. Mâncau și se apucau de abdomen, se frământau, ridicau mâinile și ziceau:
– Aoleu, aoleu, ce ne-ai făcut. Ne-ai omorât.
Își reveneau după ce treceau prin chinurile unei indigestii oarecare.
Nu toți puteau suporta carnea ei roșie și ierburile ei amare, deh, se întâmplă.

Mai erau unii. Cei puțini. Și ei aveau intoleranță la carnea ei, și lor li se culcușea în sânge otrava, dar, în loc să plece, rămâneau. Zi după zi, rătăceau pe pontoanele ei, prin locuințele ei lacustre, se lungeau pe pietrele ei, îi învățau cântecele și îi mângâiau păsările care-i ciuguleau încet. Toți aveau ochii mari, negri, mați, și lumina le curgea în șuvoaie vâscoase.

Gloria se împuțina. Scădea văzând cu ochii. Mai puțin roșie, mai puțin caldă. Uneori, era cuprinsă de friguri și se lungea pe jos în baie, acoperită cu multe trupuri. Nu mai avea suficientă carne cât să-i fie bine.
A încercat să pună pe foc aluaturi albe. Pâini pufoase, aurii. Păstăi verzi. Boabe grase și mănoase. Degeaba, inima ei nu mai creștea la loc chiar dacă nu mai tăia din ea și nu mai ospăta pe nimeni. Ajunsese o coajă scorojită, în formă de semilună.

Gloria începea atunci să bată străzile. Număra copaci, număra păsări, număra scâncetele copiilor, mamele letargice împingând șiruri nesfârșite de cărucioare în ceață, îndrăgostiții cu fețele luminate de ecranele telefoanelor, taximetriști, covrigării. Uneori, dintr-o mașină, o voce răgușită îi striga ”Curvo!” sau ”Ce faci, păpușă?”. Gloria se strângea în sine și făcea drumul înapoi. Acasă, lungiți pe canapele, musafirii îi reproșau, muți, trădarea, lipsa și risipa.
– Unde ți-e inima, unde ți-e inima.
Și o împungeau cu degetele printre coaste.

Într-o dimineață, Gloria a decis să își ardă ierburile amare. Vinul l-a turnat în chiuvetă și a lăsat apa să curgă îndelung. La IKEA primiseră colecția nouă. Va lua o inimă de silicon, design scandinav, colecția SPÄNST. În catalog, spuneau că e ”inspirată din stilul eclectic și viața modernă”. Se putea spăla cu apă și detergenți obișnuiți. Nu păta, nu lăsa urme și nu era contraindicată alergicilor.

Sursă foto: freeimages.com.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *