Nocturnă cu papagal

Rică avea 48 de ani, era uscățiv, purta pantaloni verzi de velur, cămașă cu mânecă scurtă și, în general, nu avea nimic excepțional în viața lui. Rică nici nu credea că există excepționalul, Rică se obișnuia repede cam cu orice și orice culme se domolea în timp, până ajungea un dâmb insesizabil.

În ziua aceea de vineri, plecase de la muncă pe la cinci. Era septembrie, iar un scriitor ar zice că lumina era ca de miere, iar frunzele abia se înmuiau în ea pe la colțuri. Ca în fiecare vineri, când era cald afară, făcuse un popas la terasa din cartier. Băuse două beri, salutase vechi tovarăși, îi ascultase trăncănind despre politică, pariuri sportive și prețuri, apoi, o luase agale spre casă. De cele mai multe ori, opririle astea le făcea dintr-un soi de automatism, nu neapărat pentru că le dorea. ”Ai semnat condica”, zicea Gina. Poate avea dreptate și nevastă-sa când rezuma astfel trecerile lui pe la terasă.

Când a dat colțul pe Plantelor, ceva i-a atras atenția. O pată inexplicabilă de culoare, un detaliu care făcea notă discordantă cu lucrurile din jur. S-a apropiat. Era un papagal. Un papagal pe un morman de coji de cartofi. Așa de improbabilă i s-a părut vietatea aia, galben-lămâie, culcușită pe resturile de gunoaie, că a dat să plece, scuturându-se ca și cum ar fi avut o vedenie. După doi pași, aproape fără să-și dea seama, a revenit:
– Pizda mă-sii. Ce fac eu cu tine acum?
Și l-a ridicat în palme, uitându-se în jur. Nu era țipenie.

Intrat pe ușă, nevastă-sa l-a întâmpinat scurt.
– Ce ne lipsea. Alt papagal în casă.
Papagalul avea o aripă ruptă. Rică i-a meșterit, cum s-a priceput, o atelă și l-a sunat pe un văr al lui, care avea doi canari, să-l întrebe ce mănâncă papagalii.

Papagalul Carlos (lui Rică, papagalii i se păreau toți de sorginte hispanică și l-a botezat așa după teroristul zis Șacalul, despre a cărui viață văzuse un documentar pe Discovery) a rămas la Rică. La început, a fost un papagal oarecare: mânca, zburătăcea când îl scotea din colivie (nu prea mult, că se supăra Gina), pierdea pene, îi apăreau pene, făcea găinaț, clipea leneș din ochi, scotea sunete nearticulate și cam atât. Dar apoi, cam la o lună după ce-l găsise, într-o seară de octombrie, au început colocviile, cum le zicea Gina.

Cum a fost? Păi, cam așa: Rică se pregătea să se ducă la culcare. Se obișnuise să arunce o privire spre colivie, ca să se asigure nici el nu știa prea bine de ce. Numai că-n seara aia, n-a mai fost ca-n alte seri. N-a mai plecat târșâindu-și șlapii spre dormitor. Și-a aprins o țigară și nimic n-a mai fost la fel.

Nevastă-sa auzea din dormitor o șoaptă nelămurită. Prima dată, a crezut că-i televizorul.
A doua seară, la fel.
Abia în a treia seară, s-a ridicat greoi și s-a dus pâș-pâș până în sufragerie.
Rică era aplecat deasupra coliviei și șopocăia aprins, cu țigara în mână.
– Rică, ți-am spus să nu mai fumezi dracului în casă.

Rică n-a mai fumat în casă, dar serile de șoapte au continuat. Gina simțea că bărbatul ei alunecă, încetul cu încetul, într-o zonă de neînțeles pentru ea. Ce face acolo? Ce-i spune papagalului? Ce dracului poți vorbi cu un papagal care nici măcar nu-i vorbitor? Umbra nopților de vorbe creștea din ce în ce mai apăsătoare, mai tulburătoare. Ar fi vorbit cu cineva. Dar cu cine? Și ce să spună? Că Rică a înnebunit și vorbește cu un papagal? Ar fi râs de ea. Nu fusese el în stare de mare lucru, dar măcar era un bărbat bun, se ținea de muncă, nu era din cale-afară de bețiv. Apoi, în zilele noastre, o mulțime de oameni vorbesc cu animalele lor. Da, dar nu așa, își zicea singură și se tot perpelea în griji. Rică nu avea vocea aia de maimuțăreală pe care o aveau vecinii lor când vorbeau cu câinii și pisicile. Rică vorbea și vorbea, cum n-o făcuse niciodată cu ea. Rică era morocănos, abia-i smulgea vorbele când venea de la muncă. Cu papagalul, părea să scoată din el povești lungi, interminabile, concluzii alambicate, vorbe șerpuitoare, fraze întortocheate, ca în cărți.

Pe măsură ce vorbea cu papagalul, Rică tăcea din ce în ce mai des cu restul lumii. Încetul cu încetul, n-a mai trecut nici pe la cârciumă. Neveste-sii îi răspundea prin mișcări ale mâinilor, brațelor și umerilor. Și figura i se schimbase. Obrajii îi deveniseră mai fini, cumva alunecoși, parcă se înălțase mai tare și ochii îi străluceau. Văru-său a glumit odată cu el și a zis că și-a găsit sigur pe vreuna. Rică a tăcut.

Pe la Crăciun, Gina a dat acatist. Dar în loc să se îndrepte, lucrurile au mers în mai rău. Șopocăiala continua, noapte după noapte. Rică nici nu mai dormea cu ea, dormea pe canapea cu papagalul la cap. Papagalul se schimba și el, pe zi ce trecea, era din ce în ce mai mare, nu-l mai cuprindea colivia. Peste alte câteva luni, ajunsese să fie cât un flamingo și vecinii au cerut să fie trecut la întreținere.

Gina n-a mai suportat. Toate ca toate, dar să plătească întreținere pentru un papagal?! Destul îndurase. Și-a făcut bagajele și a plecat la maică-sa. Bărbatu-său n-a zis nimic.

Rică a rămas cu Carlos și vecina de alături, dacă pune paharul, tot îl aude șopocăind până dimineața. Despre Carlos se spune că acum e cât un struț.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *